Se pare că în România justiția a mai făcut un salt istoric. De la codul penal am trecut, fără să observăm, la codul moral. Și nu orice morală, ci una interpretată scenic, cu fler de predicator și cu miros de tămâie administrativă. Ultimul exemplu? Judecătorul care, analizând cazul lui Cristian Popescu Piedone, n-a mai fost preocupat de fapte, probe sau lege. Nu! L-a interesat „mediul din care provine inculpatul”.
Ce frumos sună, nu-i așa? Aproape poetic. De parcă Justiția s-ar fi apucat de etnografie, „Domnule inculpat, din ce mediu proveniți? Rural, urban sau mediul cu mici și bere?” Așa am aflat, iată, că nu mai contează ce scrie în dosar, ci dacă omul vine „dintr-un mediu suspect”. Poate din Rahova, poate din Pantelimon, poate, Doamne ferește, dintr-un cartier unde lumea se salută și vorbește liber. În logica acestui magistrat, „mediul” este un delict în sine. Următorul pas? Să stabilească măsura controlului judiciar în funcție de zodie sau de ce muzică ascultă inculpatul.
Articolul 6 din CEDO spune clar, un judecător trebuie să fie imparțial nu doar în fapt, ci și în aparență. Dar, în România, aparențele sunt totul. Judecătorul nostru pare să creadă că imparțialitatea se obține din formulări înflorite, „circumstanțele personale care creionează profilul inculpatului”. În traducere liberă, „Nu știu dacă a făcut ceva, dar parcă nu-mi place fața lui.”
Păi, domnule judecător, dacă tot vă pasionează mediul, poate vă interesează și mediul juridic, acela în care un magistrat care confundă procesul penal cu psihologia aplicată poate fi anchetat disciplinar. Vă spun doar un detaliu de manual, nu poți judeca un om în funcție de mediul din care provine, la fel cum nu poți da amendă pentru că pare recalcitrant. Dacă ar fi așa, am avea nevoie de Codul Penal al Prejudecăților.
Justiția trebuie să fie rece ca bisturiul, nu caldă ca o predică.
Când un judecător își permite să scrie într-o motivare termeni de tipul „profil moral”, „anturaj” sau „mediul de proveniență”, nu mai avem drept, ci literatură. E o formă de abuz subtil, dar perfid, îi spui omului că e liber, dar îl legi cu un cordon de morală selectivă. Așa apar sentințele cu parfum de superioritate, „Nu-l condamnăm pentru fapte, ci pentru vibrație.”
Cristian Popescu Piedone ar trebui să-i mulțumească judecătorului.
A primit, gratuit, o lecție despre ce înseamnă să fii condamnat nu pentru ceea ce ai făcut, ci pentru ceea ce ești. Dar ar trebui și să-l ajute pe domnul magistrat să se întoarcă pe calea dreaptă, cu o plângere disciplinară frumos redactată la Inspecția Judiciară. Nu din răzbunare, ci din iubire creștină. Pentru că, uneori, cea mai mare dovadă de dragoste pentru justiție este să-i arăți oglinda în care se vede urât.
Domnule, când v-ați depus jurământul, ați jurat pe Constituție sau pe manualul de etică personală? În sala de judecată aplicați Codul penal sau horoscopul săptămânii? Dacă „mediul de proveniență” contează, atunci și dumneavoastră proveniți dintr-un mediu. Spuneți-ne sincer, a fost legal sau moral să vă pronunțați asupra mediului altuia?
România e o țară ciudată, ne batem pentru „statul de drept”, dar am uitat că dreptul nu e un baston moral, ci un scut. Când judecătorii încep să judece oameni, nu fapte, atunci nu mai avem justiție, ci o catedră de psihologie morală cu robă. Și atunci, orice Piedone devine un simbol, al celor care nu cer milă, ci doar lege.
Domnule Piedone, nu lăsați acest abuz să se transforme în precedent.
Faceți plângerea. Cu umor, cu demnitate și cu încrederea că dreptul, oricât ar fi de rătăcit uneori, își găsește drumul înapoi.
Iar dumneavoastră, domnule judecător, dacă vă mai pasionează mediile din care provin oamenii, vă dau un sfat, ieșiți un pic din mediul dumneavoastră și respirați aerul libertății. S-ar putea să descoperiți că e... nevinovat.
Ninel PEIA
Senator al României, Chestor al Senatului
Comentează