Premium
Calitatea de judecător constituţional nu poate constitui un criteriu obiectiv de diferenţiere în materia regimului inviolabilităţilor, potrivit motivării deciziei prin care Curtea Constituţională a României (CCR) a admis parţial sesizarea PNL şi USR privind imunitatea membrilor CCR.
"Curtea apreciază că, prin dispoziţiile criticate ale art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în ceea ce priveşte completarea obiectului inviolabilităţii aplicabile judecătorului constituţional cu măsura procesuală a începerii urmăririi penale, această funcţie publică devine beneficiara unei inviolabilităţi care excedează cadrului constituţional. Calitatea de judecător al Curţii Constituţionale nu poate constitui, prin ea însăşi, un criteriu obiectiv de diferenţiere în materia regimului inviolabilităţilor", se explică în motivare, potrivit Agerpres.
Conform aceleiaşi surse, statutul constituţional al acestei funcţii publice şi independenţa judecătorului CCR "nu pot fi invocate drept criterii obiective şi rezonabile care să justifice crearea unui regim juridic privilegiat al acestei magistraturi, sub aspectul imunităţii, ci, dimpotrivă, rangul şi locul constituţional al acesteia obligă la justa şi echitabila aplicare a formelor de protecţie a mandatului constituţional".
Referitor la prevederea conform căreia ministrul Justiţiei devine titularul cererii de încuviinţare a măsurilor procesual penale ce vizează un judecător CCR, Curtea a constatat că aceasta nu are acoperire în Constituţie.
"Din analiza comparativă a dispoziţiilor constituţionale şi legale care reglementează categoriile de funcţii publice pentru care legea sau Constituţia prevede, în prezent, inviolabilitatea, Curtea reţine că în niciuna dintre ipotezele examinate legiuitorul constituant sau ordinar nu l-a prevăzut pe ministrul Justiţiei ca titular al cererii de încuviinţare a măsurilor procesual penale. Respectând principiul separaţiei puterilor în stat, până în prezent, legiuitorul a stabilit o relaţie directă între organul de urmărire penală (Ministerul Public) şi autoritatea publică competentă să dispună încuviinţarea măsurilor care fac obiectul inviolabilităţii aferente fiecărei funcţii publice", se precizează în motivare.
În schimb, instanţa constituţională a apreciat că atribuirea competenţei decizionale cu privire la încuviinţarea măsurilor procesuale împotriva judecătorilor constituţionali în sarcina plenului CCR nu intră în contradicţie cu prevederile Legii fundamentale.
"Prerogativa pe care în prezent legea o recunoaşte Camerelor Parlamentului, respectiv Preşedintelui României, nu îşi are sorgintea în atribuţia
constituţională a acestor autorităţi de a numi judecătorii Curţii Constituţionale şi nici nu este inerentă vreunei competenţe a acestora în raport cu Curtea Constituţională. Dimpotrivă, modul în care legea în vigoare reglementează instituţia imunităţii judecătorului constituţional lipseşte această autoritate publică de garanţia de independenţă pe care Legea fundamentală i-o conferă, constituind premisa interferenţei legislativului şi executivului în activitatea jurisdicţională a instanţei constituţionale. Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a atribui plenului Curţii competenţa de a încuviinţa ridicarea imunităţii judecătorului constituţional nu numai că nu contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ci, dimpotrivă, constituie expresia acestui principiu, noua situaţie juridică fiind de natură să asigure buna funcţionare a Curţii Constituţionale, în condiţii de deplină independenţă şi imparţialitate", se mai arată în motivare.
Curtea Constituţională a respins, de asemenea, şi critica referitoare la prevederea conform căreia Plenului CCR îi revine competenţa de a decide suspendarea unui membru trimis în judecată penală.
"Analizând dispoziţiile criticate în prezenta cauză, Curtea reţine că intervenţia legiuitorului vizează modificarea standardului de integritate, în sensul transformării suspendării de drept a exercitării mandatului judecătorului constituţional în cazul trimiterii în judecată într-o suspendare facultativă, lăsată la latitudinea plenului Curţii Constituţionale, care va aprecia cu privire la efectele pe care trimiterea în judecată le va avea asupra modului în care judecătorul în cauză îşi va îndeplini prerogativele legale şi constituţionale şi, implicit, asupra activităţii şi imaginii publice a Curţii Constituţionale. (...) Or, în situaţia de faţă, opţiunea legiuitorului pentru modificarea unei garanţii a integrităţii şi probităţii morale a persoanei care ocupă funcţia publică de judecător a Curţii Constituţionale nu este un demers arbitrar, fără o justificare raţională şi obiectivă, atâta vreme cât continuarea exercitării funcţiei publice este decisă de plenul instanţei constituţionale doar dacă noua situaţie juridică în care se găseşte judecătorul constituţional (...) nu este de natură să afecteze îndeplinirea mandatului său şi încrederea publică în autoritatea Curţii Constituţionale", consideră CCR.
Curtea Constituţională a admis parţial, pe 20 martie, sesizarea PNL şi USR privind imunitatea judecătorilor constituţionali.
CCR preciza atunci, într-un comunicat transmis AGERPRES, că a admis cu majoritate de voturi obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii 47/1992 referitoare la sintagmele "urmărirea penală" şi "la cererea ministrului Justiţiei" sunt neconstituţionale.
"Curtea a constatat că introducerea unei terţe autorităţi în procedura de ridicare a imunităţii, parte componentă a puterii executive, care nu are nicio competenţă cu privire la aspectele de natură procesual penală cercetate şi sesizate, contravine nu numai prerogativelor constituţionale ale Ministerului Public şi, implicit, principiului separaţiei puterilor în stat, ci şi, prin consecinţele pe care dreptul de veto pe care ministrul Justiţiei îl poate exercita potrivit legii, deturnează însăşi instituţia imunităţii. Astfel, scopul creării unei protecţii speciale a unor funcţii publice este acela de a împiedica eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcţia publică, iar nu de a împiedica cercetarea penală, desfăşurată cu respectarea prevederilor legale", se arăta în comunicat.
În consecinţă, s-a constatat că norma care prevede că ministrul Justiţiei este titularul cererii de încuviinţare a măsurilor procesual penale care vizează un judecător al CCR contravine prevederilor constituţionale.
Curtea informa totodată că a analizat în ce măsură imunitatea creată de legiuitor, prin sfera sa de întindere, nu constituie un privilegiu pentru categoria funcţiei publice pentru care este adoptată.
"Întrucât egalitatea în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, aplicarea unui tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Or, în situaţia de faţă, opţiunea legiuitorului pentru lărgirea sferei de incidenţă a inviolabilităţii judecătorului constituţional cu privire la măsura procesuală a începerii urmăririi penale apare ca un demers fără o justificare raţională, obiectivă şi rezonabilă şi care dă naştere unui privilegiu", se explica în comunicat.
Conform aceleiaşi surse, statutul şi independenţa judecătorului Curţii Constituţionale "nu pot fi invocate drept criterii obiective şi rezonabile care să justifice crearea unui regim juridic privilegiat al acestei magistraturi" din punct de vedere al imunităţii, ci, dimpotrivă, "obligă la justa şi echitabila aplicare a formelor de protecţie a mandatului constituţional".
În consecinţă, Curtea a reţinut că sintagma "urmărire penală" din cuprinsul legii analizate încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie.
CCR mai anunţa că a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor care reglementează posibilitatea înnoirii în funcţie, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deţinut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător.
"Trimiterea pe care norma constituţională a art. 142 alin. (5) o face la Legea nr. 47/1992, folosind sintagma 'în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii', vizează exclusiv reglementarea procedurii pe care autorităţile implicate în procesul de înnoire a Curţii au obligaţia să o urmeze (cuprinse, în prezent, în art. 68 alin. (1) şi (2) din lege) şi nicidecum eludarea interdicţiei prevăzute de art. 142 alin. (2) teza a treia din Constituţie cu privire la prelungirea sau înnoirea mandatului unui judecător constituţional", se menţiona în comunicatul CCR.
Curtea a decis, totodată, să respingă ca neîntemeiate celelalte critici privind Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. CCR informa că, în fundamentarea soluţiilor pronunţate, a luat în considerare şi recomandările Comisiei de la Veneţia.
