Curtea Constituțională a publicat varianta finală a motivării deciziei prin care a respins sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra legii de modificare a pensiilor de serviciu din justiție, document care, față de forma analizată anterior pe surse din zona juridică, apare sensibil mai condensat în expunere și în raționamentele de fond.
Prin decizia pronunțată în 18 februarie 2026 CCR a respins obiecția ca neîntemeiată și a constatat constituționalitatea dispozițiilor criticate și a legii în ansamblu. Decizia a fost adoptată cu majoritate, iar în interiorul Curții au existat și poziții distincte, fiind consemnată atât o opinie concurentă, cât și o opinie separată.
Potrivit motivării publicate, judecătorii Mihaela Ciochină și Csaba Asztalos au redactat o opinie concurentă, iar judecătorii Gheorghe Stan și Cristian Deliorga au formulat opinie separată, semnalând că, deși soluția finală e menținută de majoritate, în CCR au existat argumente și accente diferite asupra aceleiași legi, inclusiv neînțelegeri referitoare la forma finală a motivării poziției majoritare.
Ce a atacat ÎCCJ și ce a analizat CCR, „în limitele sesizării”
Motivarea reproduce pe larg textele contestate, inclusiv noua arhitectură a pensiei de serviciu: condiția de „vechime totală în muncă de cel puțin 35 de ani”, pragul de „cel puțin 25 de ani” în funcțiile din sistem, vârsta standard de pensionare din sistemul public, formula de calcul la „55% din baza de calcul” și plafonul potrivit căruia „cuantumul net al pensiei de serviciu nu poate fi mai mare de 70% din venitul net” avut în ultima lună de activitate.
Curtea inventariază apoi temeiurile constituționale invocate de ÎCCJ, de la statul de drept și securitatea juridică, până la neretroactivitate, egalitate, dreptul de proprietate, dreptul la pensie, angajarea răspunderii Guvernului, independența justiției, efectul obligatoriu al deciziilor CCR și prioritatea dreptului UE.
De ce CCR spune „inadmisibil” la sesizarea CJUE în controlul a priori
Un capitol consistent din motivare este dedicat solicitărilor de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. CCR notează explicit că ÎCCJ a cerut trimiterea unei întrebări preliminare în temeiul art. 267 TFUE, formulată pe ideea limitelor impuse de art. 19 TUE reformelor „substanțiale și selective” ale pensiilor judecătorilor. Curtea consemnează și faptul că, separat, „un judecător al Curții Constituționale” a depus un înscris cu o solicitare similară.
Argumentul central al CCR rămâne cel procedural, întrebarea preliminară presupune „o cauză pendinte” și „utilitatea reală” a răspunsului CJUE într-un litigiu concret, iar rolul CJUE nu este „de a formula opinii consultative” pe chestiuni ipotetice. Curtea reamintește că în controlul a priori se analizează un act normativ care „nu este în vigoare” și care „poate să nu intre în vigoare” ulterior, astfel încât o trimitere la CJUE ar transforma jurisdicția europeană într-un „organ consultativ” al procesului legislativ intern, ceea ce este inadmisibil.
În plus, CCR își invocă propria jurisprudență, reiterând că, „în cadrul controlului a priori”, instanța constituțională „nu poate sesiza CJUE”, motiv pentru care, „cu majoritate de voturi”, respinge ca inadmisibile solicitările de trimitere preliminară.
Angajarea răspunderii și „intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2026”, în motivarea oficială
Pe critica extrinsecă privind angajarea răspunderii Guvernului, CCR reia standardul clasic care spune că procedura este o excepție care „ocolește dezbaterea parlamentară” și nu poate fi folosită „oricum și în orice condiții”, ci doar în prezența unei „nevoi stringente de reglementare”, legată de evitarea unei situații „iminente sau cel puțin actuale de pericol”.
Curtea preia pe larg justificarea Guvernului, arătând că în expunerea de motive sunt invocate atât presiunea PNRR, cât și situația bugetară internă, care include suspendarea plății unei sume de 869 milioane euro, deficitul de 9,3% din PIB în 2024, datoria publică de 54,8% din PIB și creșterea cheltuielilor cu dobânzile, la „peste 8 miliarde de euro” în 2024. CCR concluzionează că acestea întrunesc elementele unei situații urgente și califică angajarea răspunderii drept „o măsură luată in extremis”, iar reglementările drept „un răspuns energic și necesar”.
Într-un pasaj care a atras atenția, CCR introduce și observația legată de calendar. Curtea constată că legea „prevede intrarea sa în vigoare la 1 ianuarie 2026, respectiv într-un interval de timp scurt față de data adoptării sale”, fără a fi abordată problema retroactivității. În aceeași zonă, CCR subliniază că reforma nu putea fi făcută „imediat” prin ordonanță de urgență din cauza limitelor art. 115 alin. (6), iar, în ceea ce privește oportunitatea și impactul bugetar, instanța constituțională spune că nu are competența de a „controla calculele” prezentate de Guvern și nici de a condiționa reforma din justiție de reforma altor categorii.
De la Pilonul I la art. 124: cum își motivează CCR „reașezarea” pensiei de serviciu
Pe fond, motivarea oficială păstrează distincția pe care CCR o folosește pentru a fixa temeiul juridic al reglementării. Curtea explică faptul că magistrații, ca orice angajat, contribuie la un sistem complex de asigurări sociale: pensie publică contributivă (Pilonul I), pensie administrată privat (Pilonul II) și posibil pensie facultativă (Pilonul III). Temeiul acestui ansamblu este art. 47 alin. (2) din Constituție.
În schimb, CCR arată că suplimentul specific pensiei de serviciu are alt fundament: „nu are ca temei constituțional art. 47 alin. (2), ci art. 124 alin. (3)”, adică independența justiției. Din această premisă, Curtea concluzionează că legea criticată modifică sistemul și stabilește „un alt regim juridic” al pensiei de serviciu, „bazat exclusiv” pe art. 124 alin. (3), fără ca pensia de serviciu să fie „eliminată”, întrucât, la vârsta standard, personalul poate opta între pensia de serviciu și pensia contributivă, în cadrul obligației de opțiune.
În același registru, CCR respinge teza „eliminării de facto” pentru generațiile viitoare, invocând tocmai mecanismul de opțiune: dacă alegerea rămâne posibilă, Curtea consideră că pensia de serviciu nu dispare ca instituție.
Calitatea legii, tranziția pe 16 ani și „raportul adecvat” invocat în logica CJUE
Curtea tratează apoi criticile de previzibilitate. Pentru sintagma „vechime totală în muncă”, CCR spune că aceasta nu e imprecisă, fiind compusă din vechimea în funcțiile din sistem și vechimea în muncă recunoscută de Codul muncii ori de statute profesionale, iar legea impune o pondere obligatorie a vechimii în funcție, plus vechimi adiționale. În același timp, CCR precizează că „vechimea în muncă nu se confundă cu stagiul de cotizare”, motiv pentru care norma e „clară, precisă și previzibilă”. Pentru „data pensionării”, Curtea arată că aceasta este „data eliberării din funcție prin pensionare”, cu consecințe asupra actualizării deciziilor emise, dar nepuse în plată.
Pe regimul tranzitoriu, motivarea oficială confirmă că măsurile se întind pe „un interval temporal de 16 ani” și au ca finalitate „eliminarea treptată a vechimilor asimilate”, apreciind că soluția este în sensul Deciziei CCR nr. 467/2023, inclusiv prin raportul „invers proporțional” dintre vechime și vârstă. În consecință, Curtea spune că art. V alin. (3) și (5) nu încalcă securitatea juridică și independența justiției.
În zona de cuantum și standarde europene, CCR citează explicit CJUE cu ideea că garanția unei pensii „suficient de ridicate” protejează judecătorii de riscul de corupție, plus reperele europene privind un nivel „cât mai apropiat” de ultima remunerație. Cu toate acestea, Curtea afirmă că nu are competența să stabilească „valoarea nominală” sau „valoarea procentuală” potrivită, iar ceea ce reține ca suficient este existența unui „raport adecvat” între pensia medie din sistemul public și pensia de serviciu calculată potrivit legii, raport pe care îl consideră indicator al unei „congruențe axiologice” cu cerințele CJUE.
Bonificația, actualizarea și fractura internă
Motivarea oficială păstrează și argumentul privind bonificația de 1%. CCR spune că în Decizia 467/2023 nu a stabilit că bonificația este un element „intrinsec” sau „sine qua non”, astfel încât ea poate fi eliminată ca opțiune legislativă, cu precizarea că majorările deja câștigate până la data de referință rămân câștigate. Curtea respinge astfel încălcarea neretroactivității și explică, pe linia propriei jurisprudențe și a CEDO, că dreptul de proprietate protejează doar sumele exigibile, iar statele au o marjă largă în politicile sociale.
Poate cel mai discutat pasaj rămâne cel despre actualizare, unde CCR citează extensiv chiar considerentele din Decizia 467/2023, care afirmau că înlocuirea actualizării cu inflația ar aduce „o lipsă de previzibilitate” pentru persoanele deja în sistem și că, „în primul caz”, o asemenea reglementare „nu poate fi acceptată”. Cu toate acestea, în motivarea actuală, Curtea ajunge la concluzia opusă pentru soluția din legea nouă, apreciind că eliminarea unei forme speciale de actualizare și revenirea la regula generală „nu contravine securității juridice”, deoarece legiuitorul are marjă de apreciere în lipsa unei reglementări constituționale exprese a modalității de actualizare. În sprijin, CCR invocă și jurisprudența CEDO din cauza Khoniakina.
Comentează