„Fake it till you make it”, spunem adesea, ca pe o mantră care ne dă curaj atunci când ne simțim nesiguri. Dar ce se întâmplă când ajungi, în sfârșit, acolo unde ți-ai dorit, și totuși te cuprinde gândul că nu meriți succesul, că ai ajuns acolo din greșeală sau că ceilalți vor descoperi curând că „nu ești atât de bun”?
Acest paradox poartă numele de „sindromul impostorului”, un termen introdus în 1978 de psihologii americani Pauline Clance și Suzanne Imes, care au observat că multe femei de succes trăiau cu teama constantă de a fi „demascate”.
Astăzi, fenomenul nu mai are granițe de gen sau profesie. Un studiu din 2021 arată că aproximativ 82% dintre oameni au simțit, cel puțin o dată, că nu merită realizările lor. „Îl întâlnesc extrem de des în cabinetul meu”, explică dr. Jessamy Hibberd, psiholog, „iar impactul său emoțional poate fi profund”.
„Îi vedem la oameni performanți, cu realizări vizibile, care în interior se simt nepregătiți sau nedemni.” Nu e vorba doar de birou sau de carieră. Impostorul interior se insinuează în relații, în parenting, chiar și în felul în care ne construim o prezență pe rețelele sociale.
Poate aduce anxietate, depresie și frica permanentă de a fi deconspirați. Îl recunosc public oameni precum Michelle Obama, David Bowie sau Maya Angelou. Îl recunoaștem, de fapt, mulți dintre noi. Cum se sparge, totuși, această carapace?
Primul pas e să privești îndeaproape fricile tale
Uneori, primul pas e să privești îndeaproape chiar fricile tale. Persoanele cu sindromul impostorului anticipează scenarii catastrofice și refuză oportunități de teamă că vor eșua.
Hibberd propune un exercițiu simplu, dar puternic: notează-ți predicțiile negative și revino mai târziu, ca să verifici ce s-a întâmplat cu adevărat. Când vezi, negru pe alb, că realitatea e adesea mai blândă decât scenariile din minte, înveți să-ți pui frâna pe gândurile catastrofice.
Teama rămâne o voce interioară, nu un verdict. Apoi, îmbrățișează necunoscutul. „Cei care se simt impostori cred adesea că trebuie să fie experți în tot. Dar necunoașterea nu e o slăbiciune, ci o superputere”, spune Amanda Brenkley, coach și terapeut de business.
Curiozitatea autentică atrage oamenii mai mult decât perfecțiunea afișată. Pune întrebări. Recunoaște când nu știi. Fă loc explorării în locul rigidității. O altă capcană: minimalizarea succeselor și amplificarea eșecurilor. Hibberd recomandă să-ți antrenezi atenția pentru echilibru.
În fiecare zi, notează trei lucruri pe care le-ai făcut bine. La început, pare stânjenitor. În timp, însă, creierul învață să nu mai ignore reușitele. Un exercițiu mic, cu efect cumulativ. Autoarea Ash Ambirge propune să scrii un „CV anti-impostor”: o listă detaliată a reușitelor tale, mari și mici.
Când îți citești povestea ca și cum ar fi a altcuiva, perspectiva se schimbă. Realizezi cât ai muncit și cât ai construit. Hârtia devine oglindă: în locul impostorului, se conturează o persoană capabilă. Învață și arta de a primi complimente. Spune simplu „mulțumesc”.
Recunoaște-ți meritele
Apoi, fă același lucru cu tine: recunoaște-ți meritele, pune în cuvinte ceea ce ai făcut bine. Pare un detaliu, dar este un pas esențial pentru a reconstrui stima de sine. La fel de important e să îmbrățișezi eșecurile.
Într-o lume în care toți par să arate doar reușitele, ai impresia că numai tu greșești. Brenkley subliniază rolul vulnerabilității: când împărtășim greșelile și lecțiile învățate, rușinea își pierde puterea. Creșterea și disconfortul fac parte din același cerc.
Sindromul impostorului se reactivează adesea când începem ceva nou. Ambirge sugerează să cauți „firul roșu” al experiențelor tale: trăsătura, interesul sau competența care leagă între ele etapele prin care ai trecut, scrie incredibilia.ro.
Când identifici această continuitate, începuturile nu mai par rupturi, ci extensii firești ale a ceea ce ești deja. Și, mai ales, vorbește despre asta. „Sindromul impostorului are putere atâta timp cât rămâne un secret”, spune Hibberd.
În conversații oneste cu prieteni sau colegi descoperi că nu ești singur, iar îndoielile capătă proporții mai umane. Este o vulnerabilitate comună, pe care o poți privi cu mai multă compasiune și realism. Unii cred că sindromul impostorului îi păstrează modești sau îi motivează.
Ambirge avertizează: subestimarea constantă a propriei valori nu este modestie, ci o formă de auto-sabotaj. Recunoașterea abilităților tale nu înseamnă aroganță. Sindromul impostorului nu te protejează, te limitează.
Comentează