Premium
În timpul regimului comunist din România, nu a existat o afacere clandestină mai amplă, mai profitabilă și mai reușită ca aceasta. O afacere privată a Securității, destinată îmbogățirii personale a participanților. A fost privată pentru că, la prima vedere, a aparținut unui cetățean oarecare, un "particular", cum se spunea. Și s-a produs în locuința lui. O locuință ceva mai mare, e drept: o vilă din zona Dorobanți-Floreasca, aproape de cartierul Primăverii al nomenclaturii comuniste și la doi pași de reședința lui Nicolae Ceaușescu.
Zona cea mai controlată și supravegheată de Securitate din toată țara. Și tocmai aici, sub nasul lor, afacerea privată a lui Dorel din strada Locotenent Aviator Șerban Petrescu a funcționat nestingherită ani de zile, producând echivalentul a un milion de dolari pe lună, conform Matca.ro.
Așa îi spuneau amicii, Dorel. Pentru ceilalți era "domnul inginer Teodor Zamfir". Uneori se recomanda singur, cu mare îndrăzneală și insolență, drept "colonelul Zamfir". De fapt, nu era nici chiar inginer, nici prea domn și în niciun caz colonel. În schimb, era multe altele (mai ales Dorel). La bază era un delicvent și afacerist înnăscut, combinație destul de frecvent întâlnită și predestinată unei existențe de interlop (sau de politician, în democrație).
Doar că pe vremea aceea nu puteai fi mare interlop și rămâne simultan în libertate decât cu voie de la Miliție sau Securitate, respectiv în colaborare cu acestea. Sau chiar sub tutela Securității, cum a fost cazul lui Teodor Zamfir, zisul Dorel. În numita vilă, evaluată la peste un milion de lei (în epocă) și pe care o cumpărase "cu banii jos", funcționau neîncetat, zi și noapte, aproximativ 150 de aparate videorecorder care copiau filme străine. Asta se petrecea la mansardă, în "laborator", cum îi spunea "patronul".
La demisol, Irina-Margareta Nistor devenea "vocea filmelor" lucrând de zor la traducerea/dublarea casetelor originale, din engleză și franceză, în limba română.
Da, aceasta era afacerea. Cunoscută ca fenomenul casetelor video din anii 1980, adevărată manie națională într-o perioadă de privațiuni extreme, de neimaginat în zilele noastre. Pentru cei care au deschis aparatele mai târziu, cei trei F - foame, frig, frică - sunt pecetea acelor vremuri, un watermark de neșters.
Radio Europa Liberă sau filme străine pe casetă
Din închisoarea în aer liber numită România socialistă, cei mai mulți cetățeni puteau "evada" în doar două moduri: fie ascultând Radio Europa Liberă, pentru informare, fie vizionând filme străine pe casete video, pentru divertisment, un fel de anesteziere. Practici clandestine amândouă. "Gura de oxigen", expresie aplicată Europei Libere de ascultătorii sufocați de propagandă și cenzură, s-a extins atunci asupra casetelor video. Doar că, spre deosebire de Europa Liberă, această "gură de oxigen" nu venea de la americani, ci de la Securitate.
Care o făcea în cu totul alt scop, unul pur mercantil. Securitatea era o instituție profund coruptă. Daunele colaterale în sens ideologic nu o mai preocupau la acel moment. Securiștii se chiverniseau pentru viitor. Fenomenul casetelor video a fost, probabil, și un indicator al descompunerii regimului ceaușist.
Numai oameni verificați aveau acces la vila din Floreasca. Dorel nu trata decât cu angrosiști de încredere. Veneau din toată țara, zilnic, și cumpărau până la 100 de casete la fiecare vizită. Un pachet de 100 000 de lei avea cam 30 cm. înălțime. Nu se numărau, era pe încredere.
Prețul unei casete era de 1000–1200 de lei. Scump, dar merita. Doar de la Dorel puteai obține casete de bună calitate cu filme noi și, mai ales, dublate în românește, ceea ce era esențial pentru o distribuție de masă. Angrosiștii la rândul lor aveau rețele în toate marile orașe, de unde se distribuia mai departe în localitățile mai mici.
Multiplicarea casetelor continua pe plan local, se făceau copii după copii, pe diverse paliere de distribuție, însă calitatea acestora era tot mai proastă. Se vindeau oricum ca pâinea caldă, cu 300–500 de lei bucata. Avea lumea bani, pentru că nu avea pe ce să-i cheltuiască.
Cât costa un video
"La video" se mergea noaptea. În casele celor care aveau televizor color și aparat video se adunau până la 20 de persoane la un film (sau două, sau trei, unul după altul). Era gratis pentru prieteni, altfel costa zece lei de persoană și film. Mulți și-au făcut din asta o sursă bună de venit. Sigur că o astfel de activitate presupunea și niște investiții. Un televizor color era scump și greu de procurat. Erau aduse din afară, secondhand de regulă. În țară, televizoare color s-au produs abia după 1983 și se găseau cu mare dificultate, cu liste de așteptare și cu pile (sau cu șpagă, sau cu amândouă), pe deasupra fiind și foarte scumpe, circa 18 000 de lei. Și mai greu era cu aparatele video.
Costau între 25–35 000, doar player, și 50–70 000 de lei, recorder, cele care puteau să și înregistreze, nu doar să redea. Venitul mediu anual al unui român era de circa 35 000 lei. Cu 70 000 de lei puteai să cumperi o Dacia, mașina de vis a oricărui român. Problema era că, oricât de scumpe ar fi fost aparatele video, ele nu se găseau în comerțul oficial. Statul român nu producea și nu vindea așa ceva. Tolera însă piața gri.
Se găseau, mai rar, în așa-numitele Shopuri, magazinele pe valută forte (dolari, de pildă, pe care un cetățean român nu avea voie să îi dețină). Dat fiind faptul că fenomenul video a crescut la scară națională în a doua jumătate a anilor 1980, numărul aparatelor video intrate în țară trebuie să fi fost foarte mare. De regulă, aparatele erau trimise din Occident de rude și prieteni (și pentru care se plătea vamă), sau erau aduse de marinari, sportivi, artiști, șoferi de tir, piloți etc. (mai puțin vămuite). Comercializarea se făcea la vedere, prin anunțuri în România liberă (și ziare locale), sau prin consignații.
Nu ar fi fost nicio problemă pentru Securitate să interzică asemenea anunțuri și să blocheze acest comerț dacă ar fi vrut. Sau să interzică pur și simplu introducerea aparatelor VCR (Video Cassette Recorder) în România. Nu s-a întâmplat însă nimic.
Fenomenul video al anilor 1980 a fost interpretat în cele mai diverse feluri. Era o supapă, credeau cei mai mulți, o supapă pe care Securitatea o tolera având în vedere starea de profundă nemulțumire a populației din cauza condițiilor de trai extrem de grele - alimente pe cartelă, frigul ucigător din case iarna, întreruperea curentului electric, cozile uriașe la orice, de la carne la benzină și hârtie igienică… S-a speculat cu privire la caracterul subversiv al fenomenului, de subminare a regimului comunist prin expunerea în masă a românilor la calitatea vieții occidentale etalată în acele filme, la bunăstarea și libertatea oamenilor din "capitalismul putred".
Admirând clandestin acele imagini ca de vis, participanții "la video" aveau impresia că dau cu tifla regimului și "fentează" Securitatea. Părea că regimul nu mai era capabil să controleze situația, să se impună și să aplice măsuri drastice împotriva fenomenului video.
A fost nevoie de ajutorul securității
Doar că, pentru așa ceva, regimul depindea de Securitate în primul rând. Iar Securitatea - ne referim la un grup restrâns de ofițeri superiori din departamentul de spionaj al Securității, cu poziții de putere și control excepționale - avea socotelile ei. "Epoca de aur" s-a dovedit, pentru unii, realmente aurită.
Foarte discret în toți cei 30 de ani de la revoluție, Teodor Zamfir nu a vorbit niciodată cu presa. Nu și-a dorit publicitate, era a doua sa natură să rămână "sub radar". Un deranj major l-a constituit documentarul "Chuck Norris vs. Communism", la care nu a vrut să colaboreze.
A fost înregistrat pe ascuns, dar la final realizatorii documentarului i-au mărturisit fapta și a acceptat ca înregistrările să fie redate în film. Vocea îi poate fi auzită în câteva secvențe, din off. Doar la final își arată fața, dar fără să vorbească. Oricum, filmul nu i-a plăcut deloc: "Nu e adevărat niciun pic."
Introducerea la Zamfir ne-a făcut-o chiar Irina-Margareta Nistor, eroina filmului menționat. Am cunoscut atunci, într-o zi de februarie a anului 2020, un bărbat în putere în ciuda vârstei - avea 76 de ani - , nu prea înalt, cu un chip neplăcut, ceva între gargui și satir. Foarte amabil, dar distant în același timp, și cu efuziuni poetico-filosofice bizare. La începutul discuției noastre a încercat să fie cumpătat în expunere, însă curând i-a ieșit la iveală stilul logoreic și am înțeles imediat că era genul care știe să manipuleze prin discurs. O mască. Nu a părut surprins când i-am spus că îi citiserăm dosarul de la Securitate.
S-a recunoscut imediat în "Zaharia", numele conspirativ din dosar. Apoi a tot vorbit: "Ați venit la momentul potrivit, momentul de mare plictis al trăirii", ne-a spus. Probabil că se plictisea realmente, nu-l mai căutau mulți - "Știți ce înseamnă să nu sune telefonul niciodată?" Stătea la Tezaal, clubul lui (dezafectat) cu trei etaje din zona Domenii, în apropierea Bisericii Cașin și își omora timpul cu înregistrarea și catalogarea de clipuri muzicale vizionate pe o plasmă imensă ("Sexbomb cu Tom Jones mi-a schimbat viața!"). Un etaj întreg părea să fie apartamentul său personal: cu un birou-salon uriaș, bucătărie, vestiar, baie și dormitor (plus sală de fitness la demisol). Era acolo toată ziua, adesea și noaptea, nu prea mai mergea la vilă. Tot acolo ne-am întâlnit și noi, mai multe zile la rând.
"O perioadă în care o să dansăm"
A fost, cum a formulat-o el de la început, "O perioadă în care o să dansăm". Voia să conducă discuția, să ne impresioneze, probabil că ne și testa. Ne-a ademenit cu promisiuni că va dezvălui întregul mecanism al afacerii sale dacă vom fi "niște băieți cuminți" și ne vom respecta promisiunea că îi vom proteja identitatea, că nu vom face publice detalii care să îi pună în pericol viața și apropiații. Nu era atât de prost, încât să nu își dea seama că noi eram probabil singurele persoane care îl mai căutau. Dincolo de promisiunea noastră, era de presupus că avea nevoie și de ceva bani. Trebuia să simtă că are un avantaj.
Pe atunci nici nu visam că, odată cu moartea lui, în urma unui infarct masiv în baie, pe 7 iulie 2022, la vârsta de 78 de ani, dosarul lui "Zaharia" va fi "eliberat" de CNSAS și vom putea publica integral aceste confesiuni. Nu a fost prea cunoscut nici după aceea. Am încercat să dăm un zvon în câteva site-uri, dar nimeni nu a părut interesat. Era trecut deja, prea departe de evenimente. Ceea ce este și normal. Nu lumea nu l-a iertat prea ușor. "Săracul irlandez", cum l-am poreclit noi în glumă, avea "o condiție în zadar a băut, a băut în zadar și-a mâncat pâinea. În zadar, în zadar!" (versuri de Paul Celan). "Săracul irlandez" rămâne în istorie ca simbol al unei epoci. Tragic, paradoxal și "oarecum scuzabil", după cum a spus Nistor.
