În ultimele zile, o serie de organizații civice și profesionale s-au grăbit să solicite intervenția CNA împotriva unor emisiuni și jurnaliști care au pus sub semnul întrebării conținutul documentarului Recorder „Justiție capturată”. Surpriza nu a venit din existența acestor solicitări, ci din reacția rapidă a CNA, care a anunțat monitorizarea programelor media și a sugerat, implicit, disponibilitatea de a interveni pentru „corecta informare a publicului”.
CNA și graba selectivă a vigilenței
În acest context, rămâne însă aproape complet ignorat un fapt esențial. Există date consistente că Recorder nu a cerut puncte de vedere punctuale persoanelor acuzate în documentar, pe faptele concrete imputate. Nu vorbim despre o nuanță procedurală, ci despre o condiție de bază a echilibrului jurnalistic, mai ales atunci când sunt formulate acuzații grave la adresa unor persoane aflate în funcții publice.
Mai mult, demersul Recorder pare să fi fost construit tocmai pentru a evita o confruntare reală cu cei vizați. Cererile de interviu formulate înainte de publicare ar fi avut un caracter general, privind „problemele din justiție”, fără indicarea acuzațiilor specifice care urmau să fie prezentate în film. O asemenea abordare face imposibil un răspuns informat și nu poate fi echivalată cu oferirea efectivă a dreptului de a fi ascultat. Ca să fie un drept la replică real, persoana trebuie să știe, măcar în linii mari, ce i se impută și pe ce se bazează materialul. Principiul de echitate audiatur et altera pars presupune oferirea șansei complete și corecte de a răspunde acuzațiilor înainte de publicare.
Dublul standard al reglementării
În mod paradoxal, CNA nu a identificat nicio problemă în acest mod de lucru, deși standardele de informare echilibrată invocate frecvent de autoritate presupun tocmai posibilitatea reală de a răspunde acuzațiilor. În schimb, instituția pare dispusă să acționeze prompt împotriva altor jurnaliști care, făcând exact ceea ce presa ar trebui să facă într-o democrație, pun în discuție concluziile documentarului și încearcă să aducă și alte opinii în spațiul public.
Această asimetrie ridică inevitabil suspiciuni. De ce un material audiovizual care formulează acuzații fără a oferi dreptul la apărare nu ridică semne de întrebare pentru CNA, în timp ce vocile critice față de acel material devin rapid obiectul monitorizării și al potențialelor sancțiuni? Răspunsurile pot varia, de la afinități ideologice până la dependența instituțională față de majoritatea politică ce a numit conducerea CNA.
Indiferent de motivație, efectul este același. O autoritate care ar trebui să fie arbitru neutru al spațiului audiovizual ajunge să transmită mesajul că anumite tipuri de jurnalism sunt protejate, iar altele sunt suspecte prin simplul fapt că pun întrebări incomode despre un produs mediatic deja consacrat ca „investigație”.
Protecție pentru investigație sau scut pentru abuz?
Se ridică astfel întrebarea incomodă, dar legitimă dacă există o formă de „imunitate” pentru jurnalismul de investigație care permite ignorarea dreptului la apărare al celor vizați? Și, dacă da, cine o acordă și în baza căror criterii? CNA pare dispus să acționeze „repejor” pentru a cenzura presa la solicitarea indirectă a unei redacții sau a unor susținători ai acesteia, dar nu și să aplice aceleași exigențe materialului inițial.
Pe aceeași logică invocată acum pentru monitorizare și intervenție, se poate întreba firesc de ce CNA nu a dispus de îndată retragerea sau sancționarea unui material audiovizual care nu a oferit dreptul la apărare persoanelor acuzate. Absența unei asemenea reacții nu este neutră. Ea transmite un semnal clar despre cine beneficiază de indulgență și cine nu.
Libertatea de exprimare și rolul presei de a ține sub lupă autoritățile publice sunt esențiale într-un stat de drept. Dar această libertate nu poate fi protejată selectiv și nici aplicată după bunul plac al unei autorități administrative. Când regulile sunt aceleași doar pentru unii, nu mai vorbim despre protejarea presei, ci despre deformarea competiției ideilor în spațiul public.
Responsabilitatea care nu mai vine
În acest punct, întrebarea se mută inevitabil către Parlament. Este legislativul conștient de dubla măsură aplicată de CNA sau pur și simplu nu este interesat de modul discreționar în care acționează o instituție aflată sub autoritatea sa? Pasivitatea politică devine, în acest context, o formă de complicitate.
Atunci când o autoritate chemată să apere pluralismul ajunge să fie percepută ca instrument de presiune selectivă, problema nu mai este una punctuală, legată de un documentar sau de câteva emisiuni. Este o problemă sistemică, care afectează credibilitatea întregului mecanism de reglementare și, în final, dreptul publicului la o informare echilibrată.
Dacă această situație va rămâne fără răspuns instituțional, riscul este ca spațiul mediatic să fie împărțit între jurnaliști „acceptați” și jurnaliști „problematici”, nu în funcție de respectarea regulilor profesionale, ci de alinierile de moment. Iar acesta este un drum periculos, incompatibil cu ideea de presă liberă și cu un stat de drept autentic.
Comentează