Suntem în plină pandemie și știm că nimic nu mai este ca înainte. Sănătatea ne e într-un continuu pericol, libertatea de mișcare ne este foarte limitată, relațiile interumane sunt puse la o grea încercare din cauza virusului care a invadat lumea noastră și a dărâmat tot ce am construit până acum, sădind în noi frica unui sfârșit iminent al vieții noastre sau al celor dragi nouă.
Deși ne vine greu să renunțăm la libertatea de mișcare, putem să o acceptăm, pentru că avem încă o totală libertate a gândurilor, o libertate foarte prețioasă, chiar dacă îngreunată de un gând al morții care ne însoțește fără să vrem și pe care îl avem mai mult sau mai puțin prezent la fiecare respirație, în fiecare secundă.
Omul este, totuși, o ființă care are nevoia de a comunica, de a intra în relație cu alți oameni de aproape, de a iubi și de a se simți iubit, de a arăta că iubește și de a simți căldura unei sincere strângeri de mână și a unei îmbrățișări, iar acum acest lucru este ori imposibil, ori mult îngrădit. Izolarea de lume și de cei dragi este pentru el o situație greu de suportat, o situație generatoare de stres pe care nu oricine poate să o suporte și în fața căreia oamenii se comportă în moduri foarte diferite.
În această situație, frica de boală și, inevitabil, de moarte a ajuns să fie mai mare decât orice fel de iubire, cel puțin pentru unii dintre noi. Acum ne dăm seama că fără sănătate nu putem avea nimic și încercăm să ne concentrăm doar asupra ei, iar când vom avea sănătate ne vom da seama, probabil, că viața este inutilă fără iubire, că nu putem trăi în absența relațiilor cu alte persoane.
Sigur că noi trăim în prezent, și de aceea trebuie să ne gândim să fim bine acum. La viitor ne vom gândi mai târziu, pentru că timpul este precum un lanț la al cărui capăt nu poți să ajungi decât trecând peste toate inelele, dar să încercăm și acum să salvăm demnitatea oricărei ființe umane, să încercăm să ne salvăm coloana vertebrală! Nu putem să facem asta decât prin sacrificiu.
Din fericire, unii oameni au reușit să îl facă și nu sunt puțini aceia. Nu doar medicii și asistenții medicali, ci și personalul auxiliar de prin spitale, vânzătorii, camioniștii... toate acele persoane care și-au dat seama că sunt în măsură să ajute în vreun fel: făcând măști de protecție pentru cei care nu aveau, ducând cumpărăturile acasă celor care nu se puteau mișca, dăruind alimente celor care nu și le puteau permite...
Am desenat, am cântat împreună, ne-am oprit apoi toți să ne plângem morții, ne-am întristat văzând străzile pustii ale orașelor care forfoteau de turiști altădată, am conștientizat că iubim și țara adoptivă, aproape cât o iubim pe aceea în care ne-am născut și, cel mai important, ne-am dat seama că suntem toți oameni, indiferent de naționalitate, că putem avea toți aceleași bucurii și aceleași tristeți, că avem toți aceleași frici.
Dar oare am înțeles că, dacă suntem egali în momentele în care ni se cere sacrificiul și acceptăm să ne sacrificăm fără a lăsa să se vadă acum între noi diferențele precum aceea de naționalitate, va trebui să acceptăm că suntem egali și atunci când zilele vor fi mai luminoase și să reușim să trăim în pace și în solidaritate?
Orice s-ar întâmpla acum, trebuie să fim conștienți de necesitatea de a salva ce avem mai de preț, demnitatea umană, să nu uităm să iubim și să cultivăm empatia, grija față de semenii noștri, nu numai față de noi, să protejăm relațiile interumane și să le facem să-nflorească dacă vrem să putem culege într-o zi roade bogate.
de Lucia Ileana Pop
Comentează