Opinia publică şi autorităţile din Europa suferă de cel puţin unul dintre cele cinci stadii ale durerii identificate în anii '60 ai secolului trecut de psihiatrul american de origine elveţiană Elisabeth Kübler-Ross în celebra sa lucrare "On Death and Dying" (Despre moarte şi a muri), scrie filosoful sloven Slavoj Zizek, profesor la European Graduate School, într-un articol găzduit sâmbătă în ediţia electronică a cotidianului spaniol El Mundo.
În lucrarea sa din 1969, Elisabeth Kübler-Ross a fost primul psihiatru care a vorbit despre cele cinci stadii ale durerii prin care trec oamenii atunci când suferă pierderi, fie că este vorba despre pierderea locului de muncă, moartea unei fiinţe iubite, divorţ sau dependenţa de droguri. Cele cinci stadii sunt: negarea (prima reacţie a unui om confruntat cu o durere chinuitoare: 'Aşa ceva nu se poate întâmpla, nu mie!"), furia (care izbucneşte atunci când devine evident că nu mai putem nega evidenţa: "Cum să mi se întâmple tocmai mie aşa ceva?"), negocierea (speranţa că, fără să ştim prea bine în ce fel, putem amâna deznodământul: "Măcar să mai trăiesc până termină copiii şcoala"), depresia ("Voi muri, aşa că de ce să mă mai agit în vreun fel?") şi acceptarea ("Nu pot să lupt cu asta, dar măcar să mă pregătesc pentru ce va urma."). Elisabeth Kübler-Ross spunea că cele cinci stadii nu au loc neapărat în această ordine şi că nu întotdeauna se manifestă toate odată la toţi pacienţii.
Oare nu aşa reacţionează opinia publică şi autorităţile din Europa occidentală în faţa afluxului de refugiaţi din Africa şi din Orientul Mijlociu?, se întreabă Slavoj Zizek. Avem negare: "Nu-i chiar aşa de grav, pur şi simplu nu trebuie să luăm în seamă ceea ce se întâmplă". Avem furie: "Refugiaţii reprezintă o ameninţare la adresa stilului nostru de viaţă, în rândul lor se ascund fundamentalişti musulmani, trebuie să-i oprim fie ce-o fi!". Avem negociere: "Haideţi, să stabilim cote şi să deschidem tabere de refugiaţi în toate ţările". Avem depresie: "Suntem pierduţi. Europa devine Europistan!". Ceea ce lipseşte este acceptarea, care în cazul de faţă ar implica un plan paneuropean coerent pentru soluţionarea problemei refugiaţilor, scrie Zizek, filosof sloven de tradiţie hegeliană şi marxistă, care spune despre el însuşi că este un radical politic şi un critic al neoliberalismului.
Dar cum răspund europenii la întrebarea: ce-i de făcut cu sutele de mii de oameni care aşteaptă în nordul Africii, fugind de război şi de foame, încercând să traverseze marea şi să găsească adăpost în Europa? Există două abordări principale, potrivit lui Zizek. Liberalii de stânga îşi manifestă indignarea că Europa permite ca mii de oameni să se înece în Marea Mediterană şi susţin că Europa trebuie să dea dovadă de solidaritate şi să-şi deschidă larg porţile. Populiştii antiimigraţie cred că Europa trebuie să-şi protejeze stilul de viaţă şi să-i lase pe africani să-şi rezolve singuri problemele.
Ambele abordări sunt proaste, dar - spune Zizek - cei mai mari ipocriţi sunt liberalii de stânga care pledează pentru deschiderea frontierelor: în fond, ştiu prea bine că acest lucru nu se va întâmpla în veci pentru că automat s-ar produce în Europa o revoltă populară. Însă şi populistul antiimigraţie ştie foarte bine că, lăsaţi de izbelişte, africanii nu vor reuşi să-şi schimbe societăţile în care trăiesc pentru că, susţine Zizek, nu-i lasă europenii occidentali. Intervenţia europeană în Libia a fost cea care a împins ţara în haos, iar intervenţia americană în Irak a creat condiţiile pentru apariţia grupării teroriste Statul Islamic, crede filosoful sloven.
Majoritatea refugiaţilor provin din "state eşuate", state în care autoritatea nu funcţionează, iar această dezintegrare a puterii statului nu este un fenomen local, ci o consecinţă a economiei şi politicii internaţionale, crede Zizek, care consideră că, în unele cazuri, cum ar fi Libia şi Irakul, dezintegrarea autorităţii statului este chiar rezultatul direct al intervenţiei occidentale. Este evident că numărul tot mai mare de "state eşuate" nu este o pură întâmplare nefericită, ci reprezintă una dintre modalităţile prin care marile puteri îşi exercită colonialismul, mai susţine Zizek.
Filosoful sloven atrage atenţia şi asupra faptului că anumite ţări nu excesiv de bogate din Orientul Mijlociu (Turcia, Egipt, Iran) au fost mai deschise faţă de refugiaţi decât ţările extrem de bogate (Arabia Saudită, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar). Prin urmare, crede Zizek, comunitatea internaţională ar trebui să exercite presiuni intense asupra Arabiei Saudite în special, dar şi asupra celorlalte ţări foarte bogate din Golf, ca acestea să-şi asume responsabilitatea şi să accepte un număr mare de refugiaţi mai ales pentru că, susţinându-i pe rebeli împotriva regimului preşedintelui sirian Bachar al-Assad, Arabia Saudită este în mare parte responsabilă de situaţia din Siria.
În ceea ce-i priveşte pe refugiaţi, Zizek remarcă faptul că aceştia nu doar încearcă să fugă din ţările lor distruse de războaie, ci sunt mânaţi de un anumit vis. Unii vor să ajungă în ţările scandinave, alţii în Marea Britanie sau în Germania şi consideră că acest vis al lor este un drept fundamental şi, prin urmare, le cer autorităţilor europene nu doar mâncare şi asistenţă medicală adecvate, ci şi mijloace de transport către ţara visurilor lor. Există ceva de-a dreptul utopic în aceste cerinţe imposibile: ca şi cum ar fi datoria Europei să îndeplinească acest deziderat al refugiaţilor, un deziderat care de cele mai multe ori le este refuzat chiar şi europenilor, spune Zizek, adăugând: oare câţi europeni din sudul sau din estul continentului n-ar prefera să trăiască în Norvegia?
Zizek insistă că, pe de-o parte, refugiaţii trebuie să înveţe să renunţe la vise utopice, iar pe de altă parte trebuie să se renunţe la ideea că dorinţa de protejare a unui anumit stil de viaţă dovedeşte rasism şi protofascism. În caz contrar, curentul antiimigraţie va căpăta tot mai mult teren în Europa. Filosoful sloven pledează mai degrabă pentru o lărgire a orizonturilor: refugiaţii sunt preţul pe care-l plătim pentru economia globală. În lumea globalizată, produsele circulă liber, dar oamenii nu. Cu toate că marile migranţii sunt o constantă în istoria umanităţii, principala cauză a acestora în istoria modernă o reprezintă expansiunile coloniale, crede Zizek. Înainte de colonizare, ţările din lumea a treia erau în principal comunităţi locale autosuficiente şi relativ izolate, însă ocupaţia colonială a distrus această formă de viaţă tradiţională şi a dat naştere la migraţii pe scară largă, consideră Zizek, care adaugă că afluxul actual de migraţie în Europa nu este o excepţie.
Zizek crede că principala lecţie de învăţat este că umanitatea trebuie să fie pregătită să trăiască "în plan nomad": schimbări la nivel local sau global ale climei ar putea duce la transformări fără precedent. Suveranitatea naţională va trebui să fie redefinită în mod radical şi vor trebui inventate noi niveluri de cooperare globală, crede Zizek.
În ceea ce priveşte actuala criză a refugiaţilor, Zizek scrie că, în primul rând, Europa va trebui să-şi reafirme angajamentul deplin de a-i ajuta pe refugiaţi, în condiţiile în care, spune el, marile migraţii sunt viitorul nostru, iar alternativa la angajament ar fi o nouă barbarie (ceea ce politologul american Samuel Huntington numea "ciocnirea civilizaţiilor").
În al doilea rând, ca o consecinţă necesară a acestui angajament, Europa trebuie să se reorganizeze şi să impună norme şi reguli clare. Refugiaţilor trebuie să li se garanteze securitatea, dar totodată să li se spună foarte clar că trebuie să accepte locul de reşedinţă desemnat de autorităţile europene şi să respecte legile şi normele sociale ale statelor europene: toleranţă zero faţă de violenţa religioasă, de gen sau rasială, indiferent din ce parte vine ea, neacceptarea impunerii propriului stil de viaţă sau al religiei etc. Practic, un set de reguli de acest gen ar privilegia în fond stilul occidental de viaţă, acesta fiind preţul plătit de refugiaţi pentru a se bucura de ospitalitatea europeană, crede Zizek.
În al treilea rând, scrie Zizek, trebuie inventat un nou tip de intervenţii internaţionale: intervenţii militare şi economice care să evite capcanele neocolonialiste. Cazurile Irakului, Siriei şi Libiei dovedesc cum un mod incorect de intervenţie (în Irak şi Libia) sau lipsa unei intervenţii (în Siria, unde, sub aparenţa non-intervenţionismului, puteri externe, începând cu Rusia şi terminând cu Arabia Saudită, sunt puternic implicate) duc toate într-un punct mort.
În al patrulea şi ultimul rând, cea mai dificilă şi cea mai importantă schimbare care trebuie să aibă loc are legătură cu aspectele economice care trebuie să anuleze condiţiile ce generează refugiaţi. Adevărata cauză a afluxului de refugiaţi este chiar capitalismul global actual şi jocurile sale geopolitice, conchide Zizek. AGERPRES
Comentează