Afirmația fostei judecătoare Daniela Panioglu, făcută într-un interviu la B1 TV, sună tranșant și spectaculos: „Procurorii sunt singurii care pot să examineze o hotărâre judecătorească, dacă este dată abuziv sau nu”. Doar că, dincolo de impactul mediatic, propoziția este greșită juridic și riscantă ca mesaj public. Nu pentru că procurorii n-ar avea un rol important, ci pentru că li se atribuie un monopol care pur și simplu nu există într-un stat de drept.
Ce înseamnă, mai exact, „a examina” o hotărâre? Și ce înseamnă „abuziv”? În limbaj comun, o hotărâre „abuzivă” poate fi una nedreaptă, greșită, prost motivată sau contrară legii. În limbaj juridic, însă, fiecare dintre aceste situații are un tratament diferit. Iar dacă nu faci aceste distincții, ajungi ușor la concluzii false, chiar dacă intenția e una critică.
În justiție, regula de bază e că hotărârile judecătorești se verifică tot de judecători. Dacă o decizie e greșită, ea nu e „analizată” de procuror, ci atacată în apel, recurs sau alte căi prevăzute de lege. Instanța superioară este cea care spune dacă judecătorul a aplicat corect legea sau nu.
Există situația specială în care o hotărâre este legată de o posibilă infracțiune, de exemplu, dacă se suspectează fapte de corupție sau alte fapte penale. Aici, da, procurorul intră în scenă. Dar el nu verifică dacă soluția a fost „bună” sau „rea” din punct de vedere juridic, ci dacă au fost comise infracțiuni. Judecata hotărârii, ca act de drept, rămâne tot la instanțe.
Confuzia periculoasă dintre eroare și infracțiune
Una dintre cele mai mari confuzii din afirmația fostei judecătoare este amestecul dintre eroarea judiciară și infracțiune. O hotărâre greșită nu este automat o hotărâre penală. Judecătorii nu sunt pasibili de anchetă penală pentru simplul fapt că au interpretat legea într-un anumit fel sau că au apreciat probele diferit. Dacă ar fi așa, independența justiției ar deveni o glumă.
De aceea, și la nivel european, regula este că erorile se corectează prin căi de atac, nu prin dosare penale. Răspunderea penală a judecătorului este o excepție extremă, rezervată cazurilor de rea-credință evidentă sau fapte grave, nu un instrument de „corecție” a soluțiilor care nu convin.
Când spui, în spațiul public, că doar procurorii pot spune dacă o hotărâre e „abuzivă”, transmiți implicit ideea că parchetul ar fi un fel de instanță supremă de control. Este o idee falsă și periculoasă, pentru că mută centrul de greutate al justiției din sala de judecată în zona acuzării.
De ce afirmația nu stă în picioare
În realitate, sistemul funcționează pe mai multe paliere. Hotărârile se verifică de instanțe, prin căi de atac. Comportamentul judecătorilor este analizat disciplinar de instituțiile de profil. Faptele penale sunt investigate de procurori. Fiecare cu rolul lui, fiecare cu limitele lui. Niciunul nu este „singurul”.
Afirmația Danielei Panioglu este greșită tocmai pentru că șterge aceste granițe și propune, poate fără intenție, o viziune în care procurorul devine arbitrul suprem al justiției. Or, într-un stat de drept, judecătorii sunt controlați de judecători, nu de procurori, iar corectarea erorilor se face prin drept, nu prin forța anchetei.
Procurorii au un rol important, dar nu exclusiv. A-i transforma în „singurii” evaluatori ai hotărârilor judecătorești nu doar că e greșit juridic, ci schimbă din temelii logica justiției. Fost judecătoare își construiște astfel argumentul că ar fi fost exclusă din magistratură după ce Inspecția Judiciară i-a analizat hotărârilor, însă și aici greșește, în primul rând prin simplificare. Inspecția Judiciară nu exclude pe nimeni din magistratură, ci doar prezintă probele unor abateri disciplinare. Mai departe, tot judecătorii decid, ba chiar respectând și în această procedură dublul grad de jurisdicție.
Comentează