În cele din urmă, ceea ce aşteptam s-a întâmplat. Articolele apărute zile în şir în presa din SUA, presiunea exercitată de Statele Unite asupra Ucrainei pentru a reveni la negocierile cu Rusia au dat roade. Preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a declarat că este deschis negocierilor cu Rusia, dar că are unele condiţii. Această declaraţie ne oferă o idee despre situaţia de pe frontul ucrainean, dar ne arată şi fisura din Alianţa Atlantică, susține Barış Doster în editorialul să din Cumhuriyet preluat de Rador.
Să dezbatem...
În primul rând, erodarea sistemului Atlantic, hegemonia în regres a SUA, nu sunt noutăţi. SUA nu au influenţa din trecut asupra aliaţilor, şi nici nu sunt eficiente în descurajarea inamicilor, a adversarilor. Iar războiul dintre Ucraina şi Rusia a evidenţiat încă o dată acest lucru. În ciuda zecilor de obiecţii ale Statelor Unite, Germania este hotărâtă să-şi dezvolte relaţiile cu Rusia şi China. Din Coreea de Nord până în Iran, din Siria şi până în Cuba, sunt numeroase ţări care se opun SUA. Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai se extinde. Proiectul Centura şi Drumul se dezvoltă. Sunt cunoscute tensiunile dintre SUA şi Arabia Saudită în problema producţiei de petrol şi răspunsurile negative pe care le-au primit. Şi să nu uităm că Olanda a ridicat sancţiunile impuse Rusiei.
În al doilea rând, SUA nu au puterea de a impune lumii o ordine, de a face ca lumea să accepte cu forţa noi reguli. Să ne amintim, în urma atacurilor teroriste asupra Turnurilor Gemene din New York, la 11 septembrie 2001, Statele Unite şi-au actualizat strategia naţională de securitate şi au încercat să adopte măsuri de descurajare. În acelaşi an, în 2003, au invadat Irakul. Conform strategiei denumită "Doctrina Bush", după numele preşedintelui de atunci, SUA introduceau principiul loviturilor preventive împotriva ţintelor, adversarilor, inamicilor pe care le considerau potenţiale, posibile, probabile, viitoare. Fără ca aceştia să acţioneze, erau loviţi, distruşi în bazele lor.
De asemenea, SUA identificau statele rivale, alianţele formate de forţele regionale din care ele /Statele Unite/ nu făceau parte ca un demers direct, ca o ameninţare directă la adresa lor. Şi ambele abordări reprezentau o ignorare clară a dreptului internaţional. Această doctrină pe care SUA au lansat-o după modul în care defineau ele ameninţarea, după cum percepeau ele ameninţarea, după bunul lor plac, după interesele lor, era una foarte subiectivă, foarte egoistă, foarte sfidătoare.
În ce situaţie este Uniunea Europeană?
În al treilea rând, regresul din Alianţa Atlantică nu este limitat numai la Statele Unite. Iar partenerul mai mic, Uniunea Europeană, nu mai are farmec, nu mai este atractiv. Uniunea Europeană, ca o alianţă unică în lume, nu una internaţională ci una supanaţională, traversează probleme importante în interior. Diferenţa de mărime, de priorităţi, de interese dintre statele membre se observă la fiecare problemă apărută.
Războiul din Ucraina a scos la iveală această situaţie pentru prima dată, iar partidele care judecă, care critică Uniunea Europeană devin mai puternice. Dar nu este prea des dezbateri dacă este sau nu o federaţie sau este o confederaţie flexibilă; dacă este Statele Unite ale Europei sau Uniunea Statelor Europene. Fiecare ţară membră cu propriile ei probleme.
Pe scurt, lumea se mişcă. Echilibrele se schimbă. Vechile alianţe se erodează. Noile relaţii se consolidează.
Comentează