DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

DOCUMENTAR: Genocidul uitat. Povestea incredibila a armenilor masacrati / VIDEO

genocid

Holocaustul este un eveniment pe care putini il mai neaga. Atrocitatile la care au fost supusi evreii si alte mioritati de catre nazisti sunt cunoscute acum lumii intregi. Insa o tragedie similara cu cea a victimelor holocaustului este mai putin cunoscuta si recunoscuta pe plan international, tocmai de aceea ea poarta numele de Genocidul uitat - Genocidul armean. Astazi, 24 aprilie, se implinesc 100 de ani de la acest episod sumbru din istoria armenilor.

Pasii premergatori gencidului din 1915

Armenia a cunoscut perioade de glorie, dar şi vremuri tulburi. Poporul armean îşi revendică istoria încă din Epoca Bronzului. În apogeul expansiunii sale în primul secol dinaintea erei noastre, Regatul Armean controla teritoriul dintre Marea Caspică şi Marea Mediterană, o suprafaţă comparabilă cu cea a Turciei moderne. Creştinismul s-a răspândit în această regiune în perioada imediat următoare morţii lui Hristos. În anul 301 Armenia a devenit primul stat care a proclamat creştinismul religie oficială.

Perioada de glorie a Armeniei a apus insa si ea a a fost cucerită de Imperiul Otoman şi ocupa un teritoriu mult redus, aflat în nord-estul Turciei de astăzi. Întrucât şi-au păstrat credinţa creştină, armenii au beneficiat de un oarecare grad de toleranţă din partea Imperiului Otoman musulman. Cu toate acestea, între 1892 şi 1894, armenii au suferit o serie de masacre instigate de Sultanul Abdul Hamid II, în care şi-au pierdut viaţa între 80.000 şi 300.000 de armeni.

În acea perioada declinul imperiului otoman, sentimentul naţional tot mai pronunţat al armenilor, dorinţa de independenţă a popoarelor caucaziene și anexarea Armeniei Orientale la Imperiul Rus duc la aparitia unui puternic activism ce anunţa o mişcare revolutionară în Armenia.

În 1890 în Imperiul Otoman existau în jur de 2 milioane de armeni, majoritatea creștini orientali sau catolici. Sultanul Abdul Hamid II, preocupat de activismul armean dar și de dezvoltarea economică pe care acest popor începea să o cunoască, decide punerea în mișcare a unui pogrom cu ocazia căruia sunt uciși 200.000 de armeni începând cu anul 1895. Reacția armeană a fost aceea de a crea Federația Revoluționară Armeană, numită și Dachnak, cu baze în apropiata Armenie Rusă și susținută de populațiile locale.

Armenii erau susținuți de Rusia în lupta lor pentru independență, aceasta aspirând să anexeze teritorii otomane și eventual să-și aproprie Constantinopolul. Pentru a înăbuși mișcarea autonomistă armeană, guvernul otoman i-a încurajat pe kurzi, cu care împărțise teritoriul Armeniei istorice, la sentimente de ură anti-armeană. Asuprirea pe care trebuiau să o suporte de la kurzi și creșterea taxelor impuse de guvernul turc i-au împins pe armeni la revoltă.

Armata otomană, împreună cu armata kurdă, au răspuns revoltei, ucigând mii de armeni și arzând satele (1894). După doi ani, câțiva revoluționari armeni au ocupat banca otomană de la Istanbul. Reacția a dus la un pogrom anti-armenesc din partea turcilor musulmani în care și-au pierdut viața în jur de 50.000 de armeni.

Motivele din spatele Genocidului armean

Tensiunile si represaliile continua si dupa 1900. Mişcarea revoluționară a "Junilor turci" păreau intenționați să combată sistemul imperialist și să creeze o federație formată din toate popoarele care fuseseră anterior cuprinse în imperiu. Însă conceptele naționalismului turc precum și crearea unei federații otomane au fost cu totul contrare comportamentului lor, aceștia considerând elementul armean ca un pericol intern ce trebuia combătut. Deja în 1909 au loc primele masacre: în Cilicia unde sunt uciși în jur de 30.000 de armeni. Totul fusese consecința ideologiei turce care avea la baza panturcismul (curent puternic naționalist și iredentist) și turanismul (care caracteriza independența națională și rasa pură).

La izbucnirea Primului Razboi Mondial tensiunile intre armeni si turci persistau. Otomanii au început să suspecteze loialitatea armenilor, temându-se că aceştia ar putea sprijini în mod activ o invazie rusă. În perspectiva prevenirii unui astfel de eveniment, otomanii au pregătit un plan de eliminare a armenilor de pe teritoriul lor, care a rezultat în unul dintre cele mai sângeroase şi sistematice masacre ale secolului XX. Atrocităţile au început în primăvara anului 1915 prin uciderea metodică, pe cât posibil, a bărbaţilor tineri şi apţi din punct de vedere fizic. A urmat evacuarea forţată a mii de armeni din patria lor în zona deşertică a Siriei de astăzi. Obligaţi să călătorească pe jos şi atacaţi continuu pe drum, mulţi şi-au pierdut viaţa, estimările indicând că între 600.000 şi un milion şi jumătate dintre aceştia au murit în această perioadă.

În 1915, când războiul deja începuse, câteva batalioane armenești ale armatei ruse au început să recruteze dintre armeni pe cei care în trecut fuseseră în armata otomană. În acest timp, armata armeană era ajutată și înarmată și de Franța, care i-a îndemnat la revoltă împotriva proaspetei puteri republicane. Justificându-și actele proprii ca reacție la amenințarea proaspătului stat, Junii turci au executat imediat în jur de 300 de naționaliști armeni, au trecut la uciderea metodica a bărbaţilor tineri şi apţi din punct de vedere fizic și au dat ordine de deportare a unei bune părți a populației armenești din Anatolia, unde trăiau de milenii, spre deșerturile din Siria și Mesopotamia.

Obligaţi să călătorească pe jos şi atacaţi continuu pe drum, mulţi şi-au pierdut viaţa, estimările indicând că între 600.000 şi un milion şi jumătate dintre aceştia au murit în această perioadă. Numărul victimelor genocidului reprezenta două treimi din intreaga populatie armaeana din regiune la acea data.

Povestea cutremuratoare a Genocidului armean, spusă de ambasadorul SUA in imperiul Otoman.

O mare parte a informaţiilor privind carnagiul din aceste timpuri provin din scrierile lui Henry Morgenthau, ambasadorul american în Imperiul Otoman între 1913 şi 1916. Ambasadorul a completat observaţiile personale privind tratamentul aplicat armenilor cu mărturii ale informatorilor de pe întreg cuprinsul ţării:

„Deportările au avut loc toată primăvara şi vara lui 1915. Rareori câte un armean era scutit de la ordin, indiferent de educaţia sau avuţia sa, sau indiferent de clasa socială din care făcea parte. În unele sate, erau postate afişe dispunând ca întreaga populaţie armeană să se prezinte într-un loc public la un anumit moment stabilit – de obicei, o zi sau două înainte, şi în alte locuri din oraş, un strigător public mergea pe străzi răspândind ordinul. Totuşi, în altele nu era dat nici cel mai mic avertisment.

Jandarmii apăreau în faţa unei case armeneşti şi le ordonau tuturor locuitorilor să îi urmeze. Luau femei ocupându-se de treburile casei fără să le lase posibilitatea să îşi schimbe hainele. Poliţia se arunca asupra loc aşa cum erupţia Vezuviului s-a aruncat asupra oraşului Pompeii; femeile erau luate din ligheane de baie, copiii erau smulşi din paturi, pâinea era lăsată pe jumătate coaptă în cuptor, masa în familie era abandonată înainte de a fi terminată, copiii erau luaţi din sala de clasă, lăsându-şi cărţile deschise la tema de zi şi bărbaţii erau forţaţi să îşi abandoneze plugurile pe câmp şi vitele în munţi. Chiar şi femeile care tocmai născuseră erau forţate să îşi părăsească paturile şi să se alăture mulţimii în panică, cu bebebluşii dormind în braţe. Lucrurile pe care le-au putut înşfăca în grabă, precum un şal, o pătură, poate câteva resturi de mâncare, au fost tot ce au putut lua din bunurile gospodăriilor lor. La întrebările lor frenetice ‘Unde mergem?’, jandarmii binevoiau să acorde numai răspunsul: ‘În interior.’

‘Rugaţi-vă pentru noi’, spuneau ei în timp ce îşi părăseau casele – casele în care strămoşii lor trăiseră de 2.500 de ani. ‘Nu vă vom mai vedea în lumea asta din nou, dar cândva ne vom întâlni. Rugaţi-vă pentru noi!’.

Armenii cu greu şi-au părăsit satele natale când au început persecuţiile. Drumurile peste care călătoreau erau cu puţin peste cărările pentru măgari; şi ce începuse cu câteva ore înainte ca o procesiune ordonată, a devenit curând o gloată dezorientată şi agitată. Femeile au fost separate de copiii lor şi soţii de soţiile lor. Bătrânii au pierdut contactul cu familiile lor şi au obosit, cu dureri de picioare. Conducătorii turci ai carelor trase de boi, după ce storceau până la ultimul ban pentru plata lor, îi aruncau, dintr-o dată, cu toate bunurile lor, pe marginea drumului, şi se întorceau în sat pentru alte victime.

Astfel că într-un timp scurt practic toată lumea, tineri şi bătrâni, a fost obligată să călătorească pe jos. Jandarmii trimişi de autorităţi, se presupune pentru a-i proteja pe exilaţi, în câteva ore au devenit persecutorii lor. Îi urmau cu baionetele, împungând pe oricine arăta vreo tendinţă de a încetini ritmul. Aceia care încercau să se oprească pentru a se odihni sau care cădeau obosiţi pe drum erau forţaţi, cu cea mai mare brutalitate, să se alăture mulţimii în mişcare. Au împuns cu baioneta chiar şi femei însărcinate; dacă vreuna, aşa cum se întâmpla des, năştea pe drum, era forţată să se ridice şi să se alăture marşului. Întreaga călătorie a devenit o luptă perpetuă cu locuitorii musulmani.

Când victimele călătoriseră câteva ore faţă de punctul de plecare, kurzii se strecurau din locuinţele lor din munţi. Se repezeau asupra tinerelor fete, le ridicau vălurile şi le cărau pe cele frumoase înspre dealuri. Furau asemenea copii după bunul plac pe toată distanţa convoiului. Dacă exilaţii începeau să dea bani şi mâncare, atacatorii lor şi le însuşeau, astfel lăsându-i pradă foametei. Le furau hainele, câteodată, lăsând atât femei, cât şi bărbaţi într-o stare de nuditate completă. De fiecare dată când comiteau aceste jafuri, kurzii omorau la întâmplare, ţipetele femeilor şi ale bătrânilor contribuind la starea generală de groază.

Şi astfel, pe măsură ce exilaţii se mişcau, au lăsat în urmă o altă caravană – aceea a cadavrelor neîngropate, a bătrânilor şi a femielor, aflaţi în faze terminale cu tifos, dizenterie, holeră, a copiilor mici stând pe spate şi ridicând ultimele vaiete jalnice de foame şi de sete. Au fost femei care şi-au dat bebeluşii străinilor, rugându-i să îi ia şi să îi salveze de persecutorii lor, şi, în cazul în care eşuau, îi aruncau în fântâni sau îi lăsau în spatele boscheţilor, în aşa fel, ei ar fi murit în pace. În spate era o mică armată de fete care fuseseră vândute scalve – adeseori pentru o ‘medjidie’, sau aproximativ opt cenţi – şi care, după ce îndeplineau scopurile brutale ale cumpărătorilor lor, erau forţate să îşi dedice vieţile prostituţiei.

Un şir de tabere, pline de bolnavi şi muribunzi, amestecaţi cu cadavre neîngropate sau trupuri pe jumătate îngropate, marcau cursul convoiului în mişcare. Vulturii îi urmau prin aer şi câinii lacomi, luptându-se unul cu altul pentru trupurile moarte. Cele mai teribile scene au avut loc la râuri, în special la Eufrat. Câteodată, la trecerea fluviului, jandarmii împingeau femeile în apă, împuşcând pe acelea care încercau sa se salveze înotând. Adesea, chiar femeile săreau în râu cu copiii în braţe, salvându-şi onoarea.

Pe tot drumul spre Ras-ul-Ain, prima staţie pe linia spre Bagdad, existenţa acestor nefericiţi călători a fost un chin prelungit. Jandarmii au mers înainte, informând triburile semi-sălbatice din munţi că se apropie câteva mii de femei şi fete armene. Arabii şi kurzii au început să răpească fetele, muntenii s-au năpustit şi ei în repetate rânduri, violând şi omorând femei, iar jandarmii înşişi se alăturau orgiilor. Unul câte unul, cei câţiva oameni care s-au alăturat convoiului au fost omorâţi. Femeile au reuşit să ascundă bani de asupritorii lor, păstrându-i în gură sau în păr; cu aceştia au cumpărat cai, deşi erau furaţi deseori de triburile kurde. În final, jandarmii, după ce au furat, bătut, violat şi omorât pe cei pe care îi aveau în grijă timp de treisprezece zile, i-au abandonat complet.

După două zile, kurzii au mers şi au adunat toţi bărbaţii care încă erau în viaţă. Au găsit aproximativ 150, cu vârste cuprinse între 15 şi 90 de ani, iar pe aceştia i-au luat şi i-au măcelărit până la ultimul bărbat. Dar în aceeaşi zi, un alt convoi din Sivas s-a alăturat celui din Harpoot, crescând numărul întregii caravane la 18.000 de oameni.

În a şaptesprezecea zi, câţiva au ajuns la Aleppo. Din cele 18.000 de suflete, numai 150 de femei şi copii au ajuns la destinaţie. Câţiva din restul, cei mai atrăgători, trăiau în captivitate la kurzi şi turci; restul erau morţi.”

Morgenthau, Henry, Ambassador Morgenthau's Story (1918); Miller, William, The Ottoman Empire and its Successors 1801-1927 (1936).

Recunoasterea genocidului - între reparatie istorică şi pedeapsa cu închisoarea

Turcia nu recunoaşte Genocidul armean şi consideră ca acţiunile conducatorilor turci de la acea dată justificate pentru apărarea statului turc, în plus ei subliniază că nu a fost eradicată întreaga populaţie armeană din Istambul de la acea dată.

Turcia merge atât de departe în negarea acestui genocid încât pedepseşte cu închisoarea de până la 3 ani pe cei care vorbesc public despre Genocidul armean. La extrema cealaltă se află Franţa, care a încercat să sprijine revolta armeană la începutul Primului Război Mondial. În Franţa, negarea genocidului este pedepsită tot cu închisoarea.

Astăzi, la 100 de ani de la Genocidul Armean ţări ca Statele Unite încă evită să folosească cuvântul genocid, din dorinţa de a nu strica relaţiile diplomatice cu Turcia, aşa cum s-a întâmplat în cazul Vaticanului care in urma cu o săptămână a recunoscut prin vocea Papei Francisc genocidul.

În amintirea victimelor acestui ‚Genocid uitat’ toate bisericile armene din lume vor trage clopotele de 100 de ori la ora 19.15 pentru a marca cei 100 de ani scurşi de la 1915 până azi.

 

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.