Dragoș Anastasiu și-a anunțat demisia din funcția de vicepremier, lăsând în urmă nu doar un loc liber în Guvernul Bolojan, ci și un semn de întrebare esențial pentru sănătatea oricărui stat care își dorește o reformă reală: cum a ajuns un om care a recunoscut că a plătit mită să fie pus în fruntea reformei companiilor de stat?
La prima vedere, plecarea lui Anastasiu pare un gest de responsabilitate. El însuși a spus că nu vrea să compromită guvernul, premierul, reformele, etc., însă contextul e mult mai complicat. La mijloc nu este doar o problemă de imagine, ci una de credibilitate.
În conferința de presă în care și-a anunțat retragerea, Anastasiu a admis că, prin firmele sale, a plătit timp de aproximativ opt ani sume lunare către o angajată ANAF pentru a evita controale agresive și blocaje administrative. Practic, era un sistem de „protecție fiscală” neoficială, dar cunoscut în anumite medii de afaceri. A numit acest comportament „șpagă de supraviețuire”, o formulare care nu are niciun temei legal, dar care încearcă să justifice moral o faptă ilegală.
Fostul vicepremier nu a negat faptele, ci le-a explicat. Nu a fost vorba de „îmbogățire”, a spus el, ci de evitarea falimentului. O justificare care, într-un sistem disfuncțional, poate părea chiar rațională, dar rămâne tot o încălcare a regulilor.
Poziția lui juridică rămâne ambiguă. Anastasiu a fost tratat de DNA ca „martor-denunțător”, o formulare folosită de procurori pentru a argumenta de ce nu a fost pus sub acuzare. El a insistat că nu a semnat un denunț, ci doar a oferit declarații. Din documentele dosarului reiese că partenerul său de afaceri, Cristian Băciucu, a semnat contractul fictiv și a fost denunțătorul oficial, ceea ce a dus la condamnarea funcționarei ANAF implicate. Anastasiu a colaborat cu anchetatorii, dar nu a fost niciodată în poziția de a suferi consecințe directe.
Ironia este amară: Anastasiu a fost numit tocmai pentru a reforma sistemul companiilor de stat – un ecosistem afectat exact de genul de relații pe care el însuși le-a întreținut ani întregi. Cum poate un guvern să pretindă că luptă cu corupția, dar să aducă în fruntea reformelor un om care a întreținut o relație financiară neoficială cu ANAF timp de opt ani? Faptul că nu a fost condamnat nu schimbă întrebarea-cheie: e asta etica pe care vrem s-o validăm ca model?
Anastasiu a plecat doar după ce cazul a fost devoalat în spațiul public. N-a renunțat la funcție când a fost numit, deși știa trecutul său. A declarat că a primit certificat ORNISS. Întrebarea este: ce a declarat în formular? A omis episodul mitei? A considerat că nu e relevant? Sau a fost întrebat și a răspuns sincer, dar Iie Bolojan și Nicușor Dan au decis că nu contează?
Cazul Anastasiu nu e doar despre un om de afaceri care a făcut un compromis. Este despre criza de criterii morale în selecția elitelor guvernamentale, despre toleranța față de zona gri a corupției, despre confuzia între succesul economic și integritatea publică. Demisia era necesară, dar insuficientă. Cine l-a propus? Cine l-a verificat? Cine a tăcut? Sunt întrebările care rămân după plecarea sa.
Comentează