Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
În clipa când o bombă a căzut peste casa sa, Dmitro era singur, la bucătărie, pregătind prânzul pentru soția sa Liza și pentru cei trei copii ai săi, Olesea, Nastea și Vera. Liza și copiii săi se aflau la vecinul lor Vasile, la care fugeau deseori când începeau bombardamentele. Lizei nu-i plăcea să bucătărească. Dmitro pregăti un borș roșu. Ca să-l mănânce, după ce se va termina bombardamentul.
Bomba căzu în curte și aruncă în aer gheizere de pământ. De la explozie se spărseseră toate ferestrele. Se prăbuși acoperișul peste Dmitro înecându-l într-un morman de pământ. Simțea cum se sufocă. Nu putea să respire. Gura i se umplu de pământ. Dmitro era un bun înotător și asta îl salvase de multe ori de la moarte. Își împinse mâinile și picioarele în toate părțile așa cum făcea când nimerea în vreo bulboană. Reuși. Reuși să se strecoare afară. Se strecură târâș-grăpiș, din vârtejul de pământ. Când se ridică în picioare, țărâna i se scurgea la picioare ca apa.
Tavanul era spart și se vedea cerul. Podeaua era astupată sub grămezi de lut. Ce noroc că și-au făcut podul din lut. Era galben și murdar din cap până în picioare. Oala sa cu borș fusese răsturnată într-o groapă de pe podea. Fusese răsturnată și plita și el se temea să nu se producă vreo scurgere de gaze și închise robinetul. Un al perete se prăbuși peste el și fugi afară. Abia cum își aduse aminte de soția sa Liza și de cei trei copiii ai săi. Oare au scăpat cu viață?
Traversă ograda în fugă. Trecu drumul și intră în curtea lui Vasile. Bătu în capacul de la beci și acesta se deschise. Îl întrebă pe Vasile ce face Liza și copiii săi.
- Au scăpat cu bine?
- Da, Dmitro.
O rachetă se auzi vâjâind prin aer și Dmitro îl rugă pe Vasile să-l primească și pe el în beci și acesta nu vru și trase capacul, lăsându-l afară. Racheta căzu în drum. Se împlântă în mașina lui Dmitro și aceasta luă foc. Dmitro fu ridicat în aer și izbit la pământ. După explozie, constată că nu mai avea nici un dinte în gură. Își scuipa dinții ca pe niște coji de semințe de floarea-soarelui.
Vâjâi o nouă rachetă și Dmitro începu iar să bată în capacul pivniței lui Vasile, dar acesta nu vru să-l adăpostească și pe el acolo. Lui Dmitro îi trecu un gând prin cap că nu degeaba vorbeau vecinii săi că soția sa ar fi amanta vecinului său. Aceștia îl forfecau că nici copiii săi nu ar fi ai lui, ci ai lui Vasile. Poate, de aia, nici nu vrea să mă ajute acum. Racheta se împlântă chiar în beci, distrugându-l. Pivnița luă foc. Dmitro realiză că toți cei din beci muriseră, inclusiv soția sa Liza sau copiii săi Olesea, Nastea și Vera, copiii săi diabetici și gângavi, care nici măcar până la trei nu știau să numere. Aveau trei, patru și cinci ani. O altă bombă căzu de sus și-i rase de pe fața pământului și casa lui Vasile. Liza, scumpa lui nevastă, murise sub dărâmăturile beciului, împreună cu copiii săi.
Au murit amândoi. Și ea, dar și Vasile, despre care lumea zicea că ar trăi împreună. Au murit sub ochii lui. El nu știa dacă lucrurile stăteau anume așa sau nu. Știa însă că într-o clipă a pierdut totul. Și ceea ce avea și ceea ce n-a avea. Și dragoste, dar și iluzii. Femeia sa care-i punea coarne și copiii săi care nu erau ai lui dar pe care el îi iubea ca pe ochii din cap. El o urâse pe nevastă-sa cât ea a trăit, dar și-a iubit copiii. Cât a trăit o ura și era disperat. A pierdut-o pe nevastă-sa care nu-l iubea și când a pierdut-o a înțeles că a pierdut tot și într-o clipă părul din cap i s-a făcut ca cenușa. Dmitro îl ura pe Vasile că acesta se dădea la nevastă-sa, dar acum nu mai avea pe cine să-l deteste. Bine măcar că ea păstra aparențele și noaptea dormea acasă la el.
Dmitro ieși în oraș înțelegând că nu doar că a rămas fără nimic și fără nimeni,
dar mai ales că a rămas fără speranțe. Nu fără Liza a rămas el, dar fără iluzii, iluzia că ea se va întoarce într-o bună zi la el și îl va iubi ca în tinerețe. El a rămas fără nimic pe o stradă pustie din Mariupol, plină de gropi, care nu ducea nicăieri.
Dmitro cocârjat, târându-și un picior rigid pe o stradă din Mariupol, nemaiștiind unde să se mai ducă și unde o să doarmă la noapte, își dădu seama că cu adevărat nefericit nu era atunci când Liza îl trăda cu Vasile, vecinul său, ci acum, când o bombă a ucis-o, și el a rămas complet singur. Cu adevărat nefericit era doar abia acum când rămăsese și fără speranța că, poate, cine știe, cândva, Liza îl va iubi din nou și se va întoarce la el. Acum știa că asta nu se va mai întâmpla niciodată și asta îl durea cel mai tare și nu faptul că nu rămăsese fără casă și nu știa unde o să doarmă la noapte.
Nota autorului: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
