Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Valentina Pavlovna și-a pierdut memoria pe 31 ianuarie 2022 și nu a aflat că Rusia a atacat Ucraina. Pe 31 ianuarie, acum zece ani, se prăpădise soțul ei, Victor Victorovici Matrosov și Leonid, fiul lor, a intrat la ea ca s-o zorească. În ajun au convenit că vor merge să facă curat la mormântul lui Victor Victorovici și ea uitase tot. Uitase de înțelegerea lor.
- Mamă, toată lumea te aşteaptă doar pe tine. Hai, grăbește-te, dar ea îl privea cu niște ochi cât cepele și nu înțelegea ce vrea de la ea.
- Ai uitat, mama, ce am vorbit aseară?
- Ce am vorbit aseară?
- Că o să mergem azi la mormântul tatei.
- Unde?
- La mormântul tatei. Azi se împlinesc zece ani de când a murit.
- Cine a murit?
- Tata.
- Dar tatăl tău cine a fost?
- Mamă, ce-i cu întrebarea asta?
- Da eu chiar nu-mi amintesc.
- Victor Victorovici Matrosov.
- Numele ăsta nu-mi spune nimic.
- Vitiușa.
Bătrâna continua să-l privească nedumerită.
- Vitiușa- soțul tău.
- Eu n-am avut soț.
- Ai avut, mamă, și a fost pilot, maior în armata sovietică.
- Eu nu-l țin minte. Eu nu am fost căsătorită niciodată.
- Cum?
- N-am fost căsătorită niciodată cu nimeni.
- Și pe mine atunci cine m-a născut?
- Pe tine?
- Da, pe mine.
- Nu știu. Eu de unde vrei să știu.
- Tu, mamă.
- Eu?
- Da.
- Eu n-am nicio treabă cu tine. Eu pentru prima dată te văd. Chiar, cine ești?
- Sunt fiul tău, mamă.
- Eu nu am avut copii.
- Dar pe mine atunci cine m-a născut?
- Habar n-am. Eu nu te cunosc. Eu nu știu cine ești. Eu te văd pentru prima dată, îi spunea Valentina Pavlovna fiului ei, lăsându-l perplex.
Leonid a ieșit afară și i-a întors din drum pe toți ai lor și cu toți buluc au intrat în camera bătrânei. N-o recunoscu decât pe nora ei, pe Liuba, care provenea din același sat din Ucraina din care venea și ea.
- Liuba, da cine sunt toți oamenii ăștia cu care ai intrat în camera mea?
- Ăsta e Leonid, fiul tău și soțul meu, băiatul de lângă mine e fiul meu, Volodea, și nepotul tău, fata e Liuda, fiica mea și nepoata ta, iar lângă ea e Lina, vecina noastră de la opt.
- Eu nu-i cunosc pe nimeni, îi zise Valentina Pavlovna, doar pe tine te știu.
Din ziua aia boala ei a progresat și i-a atacat limbajul și gândirea. Ieșea din cameră și nu mai știa încotro vru să se îndrepte.
La câteva luni după ce Rusia a invadat Ucraina, ea vru să se întoarcă în satul ei de lângă Odesa.
- Hai ajută-mă să-mi fac valiza.
Liuba o ajută, dar când îi trase fermoarul, bătrâna o întrebă mirată:
- Dar pentru cine ai făcut valiza asta, Liuba?
- Pentru mata.
- Dar eu nu plec nicăieri. Ajută-mă să mi-o despachetez, o ruga ea și scena asta se repetă până astăzi.
Singurul lucru pe care și-l dorea ea era să plece în satul ei din Ucraina. Dar când Liuba îi făcea valiza, nu-și mai amintea nimic.
Valentina Pavlovna era singurul om din lume care nu știa că Rusia bombardează zi de zi Ucraina, inclusiv satul ei de lângă Odesa. Pentru ea ziua de 24 februarie încă nu venise. Pentru ea ziua de 24 februarie nu va veni niciodată.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
