Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Volodea ieșea în fiecare seară, după cină, în oraș, ceea ce nu mai făcuse înainte. Înainte, rămânea acasă alături de Liudocica sa toată seara, doar ei doi, singuri, fără să se uite la televizor sau să se îmbete ca porcii. Ei beau puțin și foarte rar. În loc de asta, scoteau telefonul din priză, își deconectau telefoanele mobile și preferau să se uite la filme sau să danseze în doi și nu doar valsuri sau tangouri. Dansau chiar și pe ritmuri de rock sau de jazz ore în șir, până cădeau din picioare. Apoi făceau duș, el, primul și Liudocica, după el. După ce ieșeau din baie, toată casa lor mirosea a ierburi și flori de câmpie sau de pădure. El era inginer la fabrică și ea doctoreasă de piele, la policlinica numărul doi din Tiraspol. El îi usca părul cu feonul, apoi o ridica din fotoliu și o ducea pe brațe în pat. Mirosea așa de frumos că mai întâi își plimba nasul de-a lungul și de-a latul corpului ei. Făceau dragoste uitând de toate de pe lume și, deseori, adormeau cu lumina aprinsă. Seara făceau dragoste, iar dimineața ascultau muzică. Erau zile când renunțau la filme sau la dansuri, ca să facă mai multă dragoste.
În ultimele zile însă Volodea pleca după cină în oraș, spunându-i că merge să se întâlnească cu niște foști colegi de școală, reveniți din negre străinătățuri, acasă, la baștină.
Liudocica nu-l credea. Ea nu-l credea că el se ducea să se întâlnească cu niște vechi colegi de școală, întorși acasă de pe meleaguri străine, în niște vremuri ca acestea. Cine ar fi nebunul care ar reveni în asemenea timpuri vitrege acasă?
De aceea, începu să-l urmărească, bănuind că la mijloc ar fi vorba de o femeie. La câteva minute după ce ieșea din casă, ieșea și ea, filându-l de la distanță. El însă și-a întors o dată capul înapoi și a văzut-o. A așteptat-o să se apropie, după care a întrebat-o iritat: da tu unde te duci la ora asta?
- La Șerif, să facă coșnița, îl mințea ea și el o lua la fugă, ca să nu întârzie la întâlnirea cu foștii săi colegi de școală.
De fiecare dată îi pierdea urma de cum făcea colțul pe strada Kotovski. O cârnea și ea după el și nu-l mai vedea nicăieri. De parcă l-ar fi așteptat cineva cu o mașină.
Un lucru care o îngrijoră și mai tare e că el, uneori, după fabrică nici nu mai venea la cină. Ba chiar mai mult decât atât, a lipsit și câteva nopți de acasă. Atât de lungi pentru ea.
De aceea, a năimit-o pe prietena sa Vera, ca s-o ducă cu mașina oriunde o să-i ceară ea. Veneau direct la fabrică și se holbau la poarta mereu deschisă. Alături de alți muncitori, Volodea urca într-un autobuz kaki, care pornea în mare trombă spre marginea orașului. Se luau după el. Autobuzul se oprea în fața poligonului militar, unde intrau în șir indian Volodea și muncitorii din autobuz. Erau aduși acolo pentru a fi învățați să tragă din automate și mitraliere.
Un lucru acum îl știa cert că la mijloc nu era o altă femeie, ci era ceva cu mult mai îngrozitor. Din mâinile unei femei ea și-ar mai fi putut scoate soțul, dar din mâinilor ăstora niciodată.
Spaima pe care o trăi Liudocica în seara aia când l-a văzut intrând pe poarta poligonului și când după aia s-a perpelit toată noaptea singură în pat, e că ei i-au răpit soțul pentru totdeauna.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
