Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Telefonul începu să-mi țiuie când am intrat în parc. Nu știu cine mă suna, dar mă suna insistent.
- Salut, Nicolae, auzii în receptor o voce melodioasă de femeie.
- Salut...
- Lenuța îmi spune.
- Salut, Lenuța.
- Unde ne-am putea întâlni?
- Poftiți?
- Unde ne-am putea întâlni?
- Să ne întâlnim?
- Da.
- Dar eu nu te știu. Cine ești și de ce vrei să ne vedem?
- M-ai uitat?
- Nici nu cred că te-am cunoscut vreodată. Cred că ai greșit numărul.
- N-am greșit.
- Da de unde ai numărul meu?
- Mi l-a dat Oxana.
- Care Oxana?
- Pictorița de la Teatrul Național. Pe ea o știi?
- Da, o știu.
- Oxana ne-a făcut cunoștință. Eu sunt Lenuța. Bibliotecara din Casa Cineaștilor. Cu care...
-Mi-am adus aminte.
- Ei, atunci unde ne vedem?
- Da tu unde ești?
- În fața Monumentului lui Ștefan cel Mare.
- Vin încolo.
- În cât timp poți ajunge?
- În douăzeci de minute, i-am spus și m-am urcat în troleu. În timp ce mă uitam pe fereastra troleului la trecătorii de pe stradă mi-a părut rău că nu i-am spus să mă aștepte în pizzeria de peste drum de bibliotecă. Am sunat-o, dar avea telefonul ocupat. Pe drum, mi-am amintit tot. Cum Oxana ne-a făcut cunoștință în cafeneaua Moldova și cum peste vreo două ore am mers împreună la un miting antisovietic. Mi-am adus aminte cum am petrecut-o la bibliotecă și ea m-a invitat înăuntru și mi-a făcut un ceai cu zmeură. La șase, biblioteca se închidea și am plecat împreună. Când portarul a încuiat ușa după noi, ne-am cățărat în bibliotecă pe fereastră, străduindu-ne să nu facem gălăgie ca să nu ne descopere prezența. Dimineața, Lenuța sări pe fereastră în curtea din spate și intră în Casa Cineaștilor pe ușa din față. O lună de zile am făcut dragoste în biblioteca din Casa Cineaștilor, fără ca paznicul să afle vreodată de asta. Apoi eu am plecat la țară, iar când m-am întors, am descoperit că biblioteca din Casa Cineaștilor fusese desființată și nimeni nu-mi putea spune cum s-o găsesc pe Lenuța, iar de atunci au trecut treizeci de ani.
Ea era, cu toate că albise. Am recunoscut-o din prima. Alături de ea se afla un băiat la vreo treizeci de ani, pe care nu-l cunoșteam. Îi semăna leit.
Îmi povesti tot ce i se întâmplase după ce am plecat la țară. Îmi povesti cum rămase gravidă, cum m-a căutat peste tot și nimeni nu-i putea spune cum să mă găsească. Îmi povesti cum a plecat la Moscova ca să nască, pentru a nu se face de râs în Petrești, satul ei de baștină. Îmi povesti că băiatul ăla era al meu și că mi-l lăsa mie, iar ea se întorcea la Moscova. Îl scoase din Rusia ca să nu fie mobilizat în armată și trimis pe frontul din Ucraina.
Apoi Lenuța s-a întors la Moscova, iar eu am rămas față în față cu fiul meu, pe care l-am cunoscut pentru prima dată când acesta împlini treizeci și doi de ani. Lenuța se întoarse la Moscova, lăsându-mi-l pe băiatul ei, căutat de poliția și FSB-ul din Rusia pentru a fi trimis pe frontul din Ucraina, unde el nu voia să meargă pentru nimic în lume, și eu trebuia să-l ajut.
Să-mi ajut fiul. Propriul meu fiu, de existența căruia am aflat pentru prima dată când acesta împlini treizeci de ani. Să-mi ajut fiul să rămână în viață.
NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
Comentează