Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
În fața Ambasadei Rusiei nu era nimeni. Nimeni dintre cei pe care i-am chemat nu au venit. Bine că mi-am luat cu mine niște foi albe A 4, căci altfel ce rost ar fi avut să stau în fața acelei clădiri imperiale cu mâinile goale?
Mi-am scos câteva coli din rucsac și le-am înșirat pe peluză. Aplecat deasupra lor, am înșirat pe ele câteva lozinci, cu o cariocă albastră. Două dintre ele, pe care am scris Putin este Hitler și Putin este Satana, le-am ridicat deasupra capului.
Era ora 17.00 și eu eram singur. Stăteam cu pancartele alea în fața Ambasadei Rusiei și îmi învârteam gâtul de la stânga la dreapta sperând să-i văd venind pe ai noștri. Oare chiar nu o să mai vină nimeni? Oare nu o să vină nici Mihai cu care am vorbit azi pe la ora 15.00, după ce am ieșit din sala de tenis?
În loc de Mihai sau de prietenii mei de la Uniunea Scriitorilor, veni un carabinier și mă întrebă dacă am permisiunea să protestez în fața Ambasadei Rusiei.
- Pentru asta ar trebui să am o permisiune?
- Fără ea nu puteți rămâne aici.
- Și dacă rămân?
- O să vă amendăm.
- Amendați-mă, l-am înfruntat eu, refuzând să plec.
Era același carabinier care ieri voia s-o amendeze pe Marina Șevcenko din Kiev că îl aduse cu ea și pe băiatul ei de zece ani. Dar unde l-ar fi putut lăsa pe parcursul protestului? Oare nu înțelegea că nu-i putea cere un asemenea lucru unei refugiate?
Insista să evacuez zona și pentru că eu nu voiam m-a amenințat că o să mă salte de acolo. Chiar și așa nu am plecat.
Pe lângă mine se scurse o gașcă de tineri ruși. Gălăgioși, veseli, triumfători. Se loveau unul pe altul pe umeri și râdeau. Nu m-au observat din prima, dar când m-au remarcat, unul dintre ei se îndreptă spre mine și se holbă la ce scrisesem pe foile alea albe, pe care eu le numeam pancarte. Turnase pe el vreo kilă de parfum că-mi cârnii nasul într-o parte. Se apropie și mai mult de mine . Îi simțeam răsuflarea fierbinte. Era la un pas de mine și îmi strigă în față.
- Fuck you, jigodie!
După care:
- Glorie Rusiei!
Apoi îmi arătă ceafa și se îndepărtă. Peste câțiva pași însă răcni iar.
- Lasă că o să te prind eu prin oraș și o să-ți rup gâtul.
Pe urmă strigă:
- Slavă Rusiei!, și trecu strada, împreună cu prietenii săi. Carabinierii, în tot acest răstimp, se făcură că plouă. Cum se făcură și ieri că plouă când un alt tip, un tip cu un abțibild pe partea laterală a umărului, pe care era imprimat steagul Rusiei, strigase că Moldova e pământ rusesc.
Se opri nu departe de noi și mai strigă că Zelenski e criminal și că noi suntem fasciști, iar carabinierii nu au intervenit. De, ei voiau să plece mai repede acasă și nu aveau chef să rămână peste program.
Probabil, și azi voiau să se care cât mai repede acasă, dar am venit eu și le-am stricat ploile. Pe rând, veneau ca să mă convingă să plec și eu nu voiam. Ieri am fost mai mulți și tipul acela care ne înfruntase era singur. Azi însă eram singur și oamenii care treceau pe alături mă priveau ca pe un nebun. Tipul care mă înjurase și tovarășii lui se opriseră în partea cealaltă a străzii. Pe unul dintre ei îl știam de la Palatul Feroviarilor, unde am jucat câteva partide de tenis și el le-a câștigat pe toate. Am avut impresia că cel care mă înjurase își îndemna prietenii să se întoarcă, dar aceștia nu au vrut și l-au convins și pe el să n-o facă.
Ieri, când celălalt tip a vrut să se ia de piept cu noi, eram mai mulți și el nu a îndrăznit. Azi însă eram singur și o băbuță a venit și m-a scuipat în ochi. Noroc că m-am ferit la timp și scuipatul ei a căzut pe asfaltul trotuarului. Mașinile rulau pe stradă și unul dintre șoferi m-a claxonat și eu m-am întors și el mi-a făcut din mână. Era o mașină cu numere ucrainene.
Trecuseră douăzeci de minute și eu tot încă mai eram singur. Singur în fața Ambasadei ca în fața unui tanc.
Un bărbat cu șapcă mă trase de mânecă și eu l-am privit mai îndeaproape. Era Anatol Șalaru, împreună cu care am fondat cenaclul Mateevici, în iarna lui 1988. Voia și el să protesteze. I-am înmânat cea de-a treia pancartă pe care scria că Putin este un criminal, bucuros că nu mai eram singur. Un carabinier încerca să citească textele de pe pancartele noastre. Un altul ne fotografia, Alți câțiva carabinieri primeau instrucțiuni de la un superior de-al lor la colțul gardului.
Eu cu Anatol țineam foile alea deasupra capului, permițându-le trecătorilor să citească ce scrie pe ele.
Un tânăr se opri și se holbă la pancartele noastre. Strâmbă din nas și se înroși la față, dar nu ne spuse nimic.
Carabinierul care ne fotografiase ne întrebă cum ne cheamă. Mi-am dat seama imediat că nu mi-a citit nicio carte. I-am spus și el și-a notat numele pe o foaie pe care un pic mai târziu i-o înmână unui tip îmbrăcat în blugi care se apropie de poarta Ambasadei și dispăru în burta acesteia, cât ai bate dintr-un picior.
Se scurse o oră și nu ni se mai alătură nimeni, iar pe la șase și ceva am plecat și noi și carabinierii s-au bucurat că, astfel, li se dezlegau și lor mâinile și picioarele ca să se ducă și ei acasă.
Mai aveam însă ceva să ne spunem și am mers să bem un ceai peste drum. Cafeneaua era aproape că pustie și nu ne-a fost deloc greu să găsim o masă liberă. După ce am făcut comanda, m-am dus la baie. Robinetul era deschis și apa se revărsa peste mâinile unui bărbat umeros. M-am îndreptat spre cabina din stânga a toaletei. El opri apa și se îndreptă spre uscătorul de mâini. Înainte să deschid ușa toaletei, privirile ni s-au întâlnit și am tresărit. Tipul acesta mă înjurase în urmă cu o oră și ceva când m-a văzut în fața Ambasadei Rusiei ținând cele două pancarte deasupra capului în care-l comparasem pe Putin cu Hitler și cu Satana și lui nu-i plăcu asta. El era. M-a recunoscut și el și se încruntă.
Era cu un cap mai înalt ca mine.
Am deschis ușa toaletei și am intrat. Mă ușuram. Uscătorul vuia. Vuia ca o sirenă anunțând un nou bombardament. Cabina unde mă aflam era foarte strâmtă și eu mă gândeam că nu m-am bătut în viața mea cu nimeni. De asta, poate și nu îndrăzneam să ies afară, deși îmi golisem demult vezica. Totuși, dacă nu ieșeam, asta însemna că el a câștigat bătălia. Trebuia să-mi iau inima în dinți și să ies. Pe mână îmi legasem o bentiță cu steagul Ucrainei, dar n-am dezlegat-o. Nu voiam să renunț la cauza pentru care luptam.
După cum mă așteptasem, el nu plecase și continua să-și usuce mâinile. Și-a ridicat privirile spre mine în timp ce eu mă apropiam de chiuvetă. Am deschis robinetul și mi-am băgat mâinile sub șuvoiul înghețat. Cred că era gata să mă atace când a mai intrat cineva în baie. Un chelner. Un chelner a intrat și el iar a început să-și usuce mâinile, deja uscate. Eu însă am ieșit din baie cu mâinile ude. Refuzând să mi le mai usuc.
Timp de vreo oră cât am mai stat în cafeneaua aia tipul acela sau prietenii lui au mai mers de două sau trei ori la baie, dar eu nu m-am mai dus niciodată. A mers la baie și băiatul cu care am jucat câteva meciuri de tenis la Palatul Feroviarilor și de fiecare dată și-a cârnit capul într-o parte.
Anatol îmi povestea despre o dietă de slăbit sau depăna amintiri de pe vremea cenaclului Mateevici. Apoi am plecat. Tipii ăia însă au mai rămas.
Ne-am despărțit nu departe de locul unde am protestat, eu luând-o spre Biserică și Anatol spre spitalul de urgență, unde-și parcase mașina. Am auzit niște pași în urma mea și eu m-am speriat să nu fie hahalera care m-a înjurat. Am urcat scările bisericii. Nu, nu era tipul care m-a trimis la origini. M-am lipit cu spatele de ușa bisericii, răsuflând greu. Necunoscutul a trecut de biserică, fără să mă privească, dar eu mi-am făcut cruce.
Ajuns acasă, mi-am dat seama că mi-am uitat mobilul în cafenea. M-am întors. Tipii ăia încă mai erau acolo. Masa lor era încărcată cu sticle de bere. Un chelner mi-a restituit telefonul și eu am ieșit, urmărit de privirile lor dușmănoase.
Tocmai în clipele alea rușii bombardau școala numărul 25 din Jitomir.
Comentează