Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Privirile i s-au aninat de roțile trenului care ieșea din oraș, învăluit de trâmbe groase de fum. Perdeaua de fum căzu după ultimul vagon în care se afla și ea și el se frecă cu mâinile la ochi, ca să vadă mai bine trenul care pleca și o lua cu el și pe ea, care venise ca să-i aducă acea tragică veste despre soția sa, ucisă pe front de un proiectul rusesc.
Rușii ținteau să lovească trenul. Începuseră să-l bombardeze imediat cum convoiul de vagoane se urni din gară. Auzea șuieratul bombelor și vedea cum se îngroșa perdeaua de fum, după care se afla și ea, prietena de pe front a soției sale, până când fumul acoperi și gara, iar odată cu gara și pe el și bărbatul își scoase ochelarii și-i șterse disperat de poalele paltonului, pentru că nu mai vedea nimic.
Cineva îl apucă de mână și-l trase după el. Nu vedea cine era, dar nu se opunea, mergea după el. Bărbatul îl lăsă în pasajul de sub calea ferată și se întoarse pe peron, în căutarea altor oameni care ar fi putut avea nevoie de ajutor. Nu îi vedea decât pe oamenii din fața sa, nu și pe cei din spatele lor. Cineva spuse că rușii au aruncat în aer clădirea gării de deasupra lor, unde el a intrat azi-dimineață împreună cu ea ca să aștepte trenul. Spera din tot sufletul ca rușii să nu fi aruncat în aer și trenul care o ducea pe ea pe front. În mijlocul mulțimii încremenite de oameni, aștepta să se termine bombardamentul, care, parcă, i se părea că nu se va mai termina niciodată.
Clădirea gării se prăbuși peste ieșirile din pasajul subteran, astupându-le. Oamenii de pe peron și oamenii din pasajul subteran râneau pământul. Nimeni dintre ei nu avea lopeți sau hârlețe și dislocau pământul cu labele. El se lipi de perete pentru a nu fi doborât de oameni care roiau încolo și încoace. Peretele era lipicios. Îl atinse cu mâna și palma i se murdări de sânge. Nu-și putea da seama de unde se luase sângele ăla acolo. Auzi strigăte de bucurie.
Cei de pe peron au reușit să destupe intrările în pasajul subteran și lumea se izbi să iasă. El ieși printre ultimii, călcând molozul înghețat. Acasă a ajuns odată cu întunericul. Pe plita din bucătărie îl aștepta castronul de borș, preparat de ea. Mâncă direct din castron, cu polonicul. Pe pat dădu de o borsetă neagră. O deschise și scoase din ea pașaportul ei, cerceii ei și rujul ei de buze, întrebându-se dacă ea a uitat-o sau a lăsat-o dinadins, transmițându-i prin asta un anumit mesaj, că se va întoarce. Un proiectil căzu în curte. Nu știa dacă a uitat-o sau a lăsat-o dinadins.
Înclina să creadă mai degrabă că a lăsat-o dinadins, iar asta însemna că se va întoarce și ei se vor revedea. Sigur, dacă ea a scăpat de bombardamentul de azi- dimineață. Sigur, dacă va scăpa și el de bombardamentul din noaptea asta, care se întețea cu fiecare clipă care trecea.
Asurzit de bombele care cădeau întruna, coborî în beciul din curtea casei lui, cu borseta ei în brațe, pe care o strângea cu disperare la piept.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
