Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Mi-am întors capul și am văzut-o: venea după mine prin dreptul tarabelor cu flori din fața primăriei. Nu mi-am încetinit pașii și nu m-am oprit ca să nu pierd autobuzul de la șase. Peste câteva clipe acesta putea să plece fără mine. Era ultima cursă spre Chișinău. Următoarea pleca doar a doua zi dimineață.
Ne-am despărțit în cafeneaua dintre cele două magazine- cel pentru copii și universal, în care intram și în copilăria mea, cu pachetele cu cumpărături în brațe. Am lăsat-o pe mama în compania surorii mele Stela și a prietenei ei, Galina, la masa de lângă geam, unde preferam să stăm și în urmă cu treizeci de ani. Mama nu s-a atins de prăjituri și de cafeaua cu lapte. Le-au mâncat sora mea și prietena ei.
Când le-am spus că plec mama s-a sculat în picioare- doar mama s-a ridicat de pe scaun, nu și Stela sau Galina, ele au rămas pe scaune devorând prăjiturile mamei. Le-am mai lăsat niște bani ca să-și mai cumpere și alte prăjituri. Mama m- a îmbrățișat, apoi mi-a luat mâinile și mi le-a strâns. Avea niște mâini atât de reci.
Mi-am întors capul și am privit-o peste umăr și am realizat că ea continua să vină după mine. Stela și Galina au ieșit și ele din cafenea și au ajuns în dreptul primei tarabe cu flori, strigând-o pe mama. Ea se făcea că nu le aude. Ea continua să vină după mine. În fața ultimei tarabe cu flori mi-a făcut un semn s-o aștept ca să-mi mai spună ceva. Nu voiam să pierd autobuzul și mi-am continuat drumul. Nu m-am oprit, cum nu s-a oprit nici ea, cu toate că Stela și Galina o strigau să revină înapoi.
Mi-am întors capul și ochii ni s-au intersectat. Tarabele cu flori se terminară și începu lanțul de magazine de pompe funebre.
Autobuzul se urni din loc și eu am alergat disperat după el. Șoferul m-a văzut în oglinda retrovizoare și a frânat. Am urcat și m-am așezat pe scaunul din fund. Am dat perdeaua într-o parte și ochii noștri s-au întâlnit din nou. Autobuzul mă ducea tot mai departe de mama.
Nimeni din lume nu m-a privit cu niște ochi mai triști și mai nefericiți ca ai ei. Stela și Galina o trăgeau de mâini să vină după ele și ea nu voia. Mama continua să vină după autobuz și să mă privească, până am virat la stânga.
Aceasta a fost ultima privire a mamei mele.
Nota autorului: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
Comentează