Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
În dimineața aceea dogul lipsea de sub patul aghiotantului, iar ușa era deschisă. Asaltat de cele mai negre presimțiri, aghiotantul ieși din camera sa, și păși în casa scărilor vilei cu patru etaje a generalului, unde în urechi i se înfipseră niște răcnete neomenești, venind de la etajele superioare ale palatului și i se păru că cel care striga era chiar comandantul său, iar cel strigat era el, locotenentul Ivan Ivanovici Zablujdionâi.
Alergă glonț pe scări, sărind peste două sau trei trepte, în direcția de unde se spărgea în rotocoale vocea deznădăjduită a generalului. Nu se înșelase. Îl chema în ajutor. Dădu iama în dormitor și înlemni în prag.
Într-un ungher zăcea cu fața la podea soția generalului, horcăind, iar în fața ușii, soțul ei și comandantul său. Locotenentul pricepu că generalul încercase să fugă și nu reușise. Câinele îl doborâse din picioare chiar în prag. Ceea ce mai reuși să observe era faptul că ambii erau goi. Apoi închise ușa, în care se izbi cu labele dihania băloasă. Nu reuși însă s-o deschidă și locotenentul alergă în jos pe scări, după pistol. Și-a dat seama că dogul turbase și-și atacase stăpânii. Cu pistolul în mână, reveni înapoi. Înainte de-a deschide ușa, își lipi urechea de blatul ei pentru a-și da seama unde se află câinele. Se pare că acesta se găsea chiar în fața ușii, cu labele pe spatele generalului. Îi auzea mârâitul înfricoșător și îl trecu cu rece pe șira spinării. Totuși împinse ușa și-și aruncă privirile în dormitor. Dogul își înfipse colții în grumazul generalului și-l târa după el prin dormitor, umplând dușumeaua de sânge.
Generalul nu mai scotea niciun sunet și aghiotantul său nu-și dădea seama dacă acesta mai trăia sau nu. Nu mai scotea niciun sunet nici soția generalului.
Mâna îi tremura.
Se temea să nu tragă din greșeală în comandantul său, și nu în câine, vreme în care jivina s-ar fi putut arunca și asupra sa, sfâșiindu-l. Totuși, altă ieșire n-avea și trase. Îl nimeri în cap și Beria, urlând, căzu cu labele pe spate.
Se apropie de comandant. Acesta era mort. Se apropie și de Vera Pavlovna și văzu că și aceasta era moartă. Câinele îi omorâseră pe amândoi, desfigurându-i și sfâșiindu-i în bucăți.
Știa că generalul avea o fetiță de doi ani. Abia acum o văzu stând pe podea în mijlocul camerei, cu o păpușă în brațe. Era vie.
Fetiței, dogul acela turbat, nu-i făcu absolut nimic.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
