Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Serhii era miop, de asta, nici n-au primit să-l ia pe front, cu toate că el a vrut. A vrut foarte mult, dar l-au lăsat la vatră, de parcă ar fi bănuit că miopia lui va progresa. Progresa cu fiecare zi care trecea, iar când se emoționa aproape că nu mai vedea deloc, așa cum nu vedea nici acum. Camarada soției sale venise să-l viziteze, se afla în casa lor, la doi pași în fața sa și el n-o vedea deloc, cu toate că el a condus-o în bucătărie și a invitat-o să se așeze pe cel mai bun scaun de la masă, pe scaunul Oxanei, iar el s-a așezat în fața ei pe un taburete. Ca să-și recapete cât de cât vederea ar fi trebuit să se calmeze, dar el nu se putea liniști, presimțind că femeia era mesagera unei vești îngrozitoare despre soția sa de la care de câteva luni bune nu mai avea nicio știre. Altfel, de ce ar mai fi venit? Azi nimeni nu mai vine ca să-ți aducă vești frumoase. Au trecut de mult vremurile alea.
Îi vedea doar unghiile de la mâini, tocul pistolului de la șold, bocancii prăfuiți. Vocea ei îl învăluia și îl împingea în perete. Îi povestea cum s-au cunoscut, ce-au discutat, că pe Oxana în ultima vreme o chinuiau insomniile, că, orice ar fi fost, se spăla mereu pe dinți, chiar și înaintea celor mai înfricoșătoare bătălii, dar nu-i spunea ceea ce-l interesa cel mai mult și mai mult, adică dacă mai trăiește sau nu, or, el anume asta voia să afle și, pentru asta, a încercat de câteva ori s-o întrerupă, dar Natalia nu-l lăsă. Vorbea fără oprire. Vorbea întruna, povestindu-i ceea ce-i povestise soția sa despre el, cu un glas plăcut, moale, dulce, unduitor, catifelat, îmbătător.
Ea știa că el a înțeles totul și încerca să amâne cât de mult putea teribila veste, și, de aia, vorbea fără pauze, mitraliind cuvintele, neîndrăznind să-i comunice cum amândouă au fost rănite în ultima bătălie și zăceau prăvălite una peste alta, pe fundul mocirlos al tranșeei, neștiind care dintre ele va muri prima. Pierise Oxana. Se prăpădise peste vreo oră, într-o ambulanță militară care le ducea la spital. Înainte să moară, reușise s-o roage să-l caute și să rămână cu el, tot timpul de acum încolo. De asta, venise, dar asta nu-i putea spune. Și nu numai asta.
În timp ce ea își trăgea aer în piept, el reuși s-o întrerupă și s-o întrebe dacă Oxana a mai avut arsuri la stomac în ultima vreme, căci înainte să plece pe front a trecut un tratament serios. Ce mai contează odată ce a murit? se gândi ea, dar nu-i spuse asta, ci îi povesti că a mai avut, că au recidivat, au recidivat când rușii au început contraatacurile, că uneori o apucau chiar în toiul bătăliilor și ea lua câteo pastilă, între două focuri de armă. El o jelea, cu toate că ea murise și asta nu se putea compara cu niciun fel de arsură la stomac.
- Și-i treceau?
Iată ce voia el să afle, se minună ea.
- Nu tot timpul, dar uneori, da.
- Și unde-i cutia?
- E la mine.
- Mi-o poți da?
- Pentru tine am și adus-o, îi spuse ea oarecum mirată că-i ceruse cutia, dar nu ceva informații despre moartea soției sale, despre care știa că o iubise foarte mult. El o luă uluit că ea n-a aruncat-o, chiar și dacă Oxana murise. O ridică spre ochi și o recunoscu. Era cutia Oxanei. I-o băgase el în geantă, pentru orice eventualitate, cu toate că atunci când plecase n-o mai durea stomacul. Ea nu vru s-o ia, dar el insistase. Mult.
- Te frige și pe tine stomacul?
- Nu. Nu. Nu-u-u!
Pupă cutia lung. Lung.
Ea îi mai înmână un pieptene, o sticluță de parfum, pasta de dinți și periuța și pe toate el le ducea la gură și le pupa lung. Lung.
Ea îi dădu și o eșarfă de-ale prietenei sale și el îmbrățișa banda de stofă cu ambele mâini, de parcă ar fi îmbrățișat-o pe Oxana. Își strânse pleoapele strâns-strâns și, cu ochii închiși, strângea fâșia de stofă la piept.
După bătălia aia și ea a rămas fără un picior. În locul lui avea o proteză. Ambele au fost rănite. Ea a scăpat, dar putea să fie și invers. Bărbatul ei murise cu oră mai înainte. În timpul acelei bătălii ea și-a pierdut soțul, pe cea mai bună prietenă și un picior. Piciorul drept. Fără acel picior nu se va mai putea întoarce niciodată pe front.
- Dar de insomnii, de insomnii a putut să scape? o întrebă el clipind des din gene.
- Nu, niciodată, îi spuse ea și el brusc izbucni în hohote neogoite de plâns.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
Comentează