Premium
Elefanții sunt cunoscuți pentru memoria lor extraordinară, dar este adevărat că ei nu uită niciodată? Se spune că "un elefant nu uită niciodată". Dar cât de mult adevăr este în această expresie? Cât de bună este memoria unui elefant?
Deși nu este strict corect să spunem că un elefant nu uită niciodată, pachidermele au evoluat pentru a-și aminti detalii care sunt esențiale pentru supraviețuirea lor. De exemplu, elefanții africani mai în vârstă (Loxodonta africana) își pot aminti sunetele și mirosurile unice ale prădătorilor (chiar și să facă distincția între diferite grupuri de oameni, în funcție de mirosul și culoarea hainelor acestora, să își refacă pașii pentru a găsi ochiuri de apă în savana aridă și să distingă membrii familiei și asociații de sute de alți elefanți, informează livescience.com.
"A fi capabil să caute suficientă hrană și apă într-un mediu extrem de dinamic precum savana, gestionând în același timp relații sociale complexe și evitând riscul de prădare, necesită un creier capabil să proceseze și să memoreze informații detaliate", a declarat Graeme Shannon, profesor de zoologie la Universitatea Bangor din Marea Britanie, într-un e-mail pentru Live Science. "Aceasta este o abilitate critică care poate face diferența între viață și moarte".
Elefanții nu sunt singurele animale care caută hrană în savană, dar provocările unice cu care se confruntă aceste pachiderme necesită o memorie rafinată. De exemplu, fiecare elefant trebuie să mănânce aproximativ 150 de kilograme (opens in new tab) de vegetație în fiecare zi, iar pentru a-și satisface apetitul vorace, elefanții se angajează pe rute lungi de migrație între sezonul umed și cel uscat. Supraviețuirea lor la această migrație depinde în mare măsură de cunoașterea traseului.
"Memoria unui elefant facilitează amintirea rutelor lungi de migrație care includ resurse de copaci și de apă, care sunt importante pentru a reuși să treacă printr-o migrație foarte lungă", a declarat într-un e-mail pentru Live Science Caitlin O'Connell (opens in new tab), membru al facultății de la Harvard Medical School care studiază auzul elefanților.
Memoria devine deosebit de importantă în timpul secetei. Un studiu publicat în 2008 în revista Biology Letters (se deschide într-o nouă filă) a observat că turmele de elefanți cu matriarhi mai în vârstă, care au trecut prin secete anterioare, au reușit să își conducă turmele spre apă - probabil prin faptul că și-au amintit cum a supraviețuit turma la seceta anterioară.
Turmele de elefanți care sunt conduse de matriarhi mai în vârstă, care au adesea mai multe experiențe de viață reținute, tind să se descurce mai bine în perioadele de secetă.
Cu toate acestea, o turmă a fost condusă de o matriarhă tânără care nu-și putea aminti cum a gestionat generația anterioară ultima secetă. Turma ei a rămas pe loc în loc să călătorească prin terenuri noi pentru a găsi apă, iar vițeii ei au suferit o rată de mortalitate de 63% în acel an. Rata normală de mortalitate în timpul unei secete este de numai 2%. "De aici importanța matriarhilor mai în vârstă ca depozitari importanți de cunoștințe", a declarat O'Connell, care nu a fost implicat în studiu. "Și de aici de ce memoria pe termen lung poate duce direct la supraviețuire".
Elefanții au nevoie, de asemenea, de memoria lor pentru a naviga în ceea ce biologii numesc o dinamică de "fisiune-fuziune". În acest aranjament, comun și la primate și la unele specii de balene, o unitate familială de bază a elefanților intră în contact cu sute de alți elefanți pe parcursul anului (fuziune), pentru ca mai apoi să se despartă în același grup de bază (fisiune).
"Funcționarea într-o lume socială extrem de complexă necesită o putere cerebrală considerabilă", a declarat Shannon. "Este crucial ca elefanții să aibă cunoștințe detaliate despre familiile familiare și asociații apropiați, precum și să fie capabili să identifice străinii și să fie mai precauți atunci când interacționează cu acești indivizi necunoscuți", care ar putea acționa agresiv și reprezenta o amenințare pentru unitatea familială.
Elefanții necunoscuți nu sunt singurele amenințări de care aceste pachiderme trebuie să țină cont pentru a supraviețui. Shannon a fost coautor al unui studiu din 2011, publicat în revista Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences (se deschide într-o filă nouă), care a demonstrat că elefanții mai tineri reacționează insuficient la sunetele înregistrate ale unor leii masculi care răcnesc, în timp ce elefanții mai bătrâni (care își amintesc atacurile anterioare ale leilor) adoptă poziții defensive ca răspuns la răcnete.
Într-un alt studiu, publicat în 2014 în revista Proceedings of the National Academy of Sciences, Shannon și colegii săi au demonstrat că elefanții pot, de asemenea, să identifice vocile oamenilor care reprezintă o amenințare. Ei au descoperit că elefanții sunt mai predispuși să își ia măsuri de precauție atunci când aud vocile înregistrate ale oamenilor seminomazi Maasai, care ucid periodic elefanți, decât vocile altor etnii din Kenya. Elefanții au fost, de asemenea, mai predispuși să se apere atunci când au auzit vocile înregistrate ale bărbaților Maasai, spre deosebire de înregistrările cu femei și copii Maasai. "Memoria incredibilă și capacitățile cognitive ale elefanților le-a permis chiar să folosească limbajul uman pentru a determina amenințarea reprezentată de diferite grupuri de oameni", a spus el.
Este posibil ca structurile unice ale creierului elefanților să fie ceea ce le permite să realizeze aceste performanțe impresionante de memorie și cogniție. O serie de studii efectuate de Bob Jacobs, profesor de psihologie specializat în neuroștiințe la Colorado College, a demonstrat că neuronii corticali ai elefanților sunt radical diferiți de cei ai altor specii inteligente. Jacobs consideră că caracteristicile unice ale acestor neuroni sugerează că elefanții își meditează cu atenție amintirile. "În ceea ce privește cogniția", a scris el în The Conversation, "eu și colegii mei credem că circuitele corticale integrative ale elefantului susțin ideea că sunt în esență animale contemplative".
Elefanții au, de asemenea, cea mai mare dimensiune absolută a creierului dintre mamiferele terestre și cel mai mare lob temporal în raport cu dimensiunea corpului; lobul temporal este partea creierului responsabilă de procesarea sunetelor și de codificarea memoriei.
Faptul că elefanții se bazează atât de mult pe memoria lor face ca eforturile de conservare să fie cu atât mai necesare. Atunci când braconierii țintesc cei mai mari elefanți cu cei mai mari colți, de obicei îi au în vizor pe cei mai bătrâni elefanți - depozitari ai memoriei colective a turmei - iar aceste pierderi înseamnă că elefanții mai tineri sunt lăsați în fruntea unei turme pe care nu au experiența necesară pentru a o conduce în siguranță în timpul sezonului uscat.
De asemenea, dacă supraviețuirea elefanților depinde de faptul că bătrânii își amintesc rutele de migrație, dezvoltarea care modifică peisajul și taie trasee cruciale ar putea avea consecințe devastatoare pentru turme întregi. "Habitatul lor este amenințat de dezvoltarea umană care blochează rutele importante de migrație, lăsându-i confinați pe terenuri marginale care adesea nu dispun de resurse importante necesare pentru a supraviețui în sezoanele lungi de secetă", a declarat O'Connell. "O implicație evidentă este importanța păstrării rutelor critice de migrație", scrie livescience.com.
