Premium
'Șerpăria' de la Vama Veche: Legenda satului plin de șerpi, întemeiat de găgăuzi
Legenda spune că satul Vama Veche a fost întemeiat de găgăuzi, iar ținutul s-a numit „Yilanlâk“ (Șerpăria).
Legenda locului, scrie Cristian Cealera în volumul „Poveștile Mării Negre“, îl are în centru pe Arslan (Leul), care în tinereţe fusese un oştean la fel de feroce precum Regele Fiarelor şi îşi primise porecla după nenumărate fapte de vitejie pe câmpurile de luptă.
Călărea mândru în fruntea caravanei de căruţe ce pornise cu vreo patru zile în urmă de la Ruse. În urma sa, se aflau alţi câţiva oşteni viteji din neamul albastru al găgăuzilor, urmaşi ai străvechilor turci oguzi creştinaţi ortodocşi în vremuri la fel de bătrâne ca numele misterios al poporului lor.
În spatele lor veneau vreo şase – şapte căruţe, pline ochi cu prăzi culese după bătăliile purtate în numele Ţarului Alexandru, ai cărui supuşi umili erau ei, cei din neamul găgăuzilor.
Lângă averile din căruţă se găseau copiii şi femeile, purtaţi pe toate meleagurile după cum le era destinul bărbaţilor războinici. Printre copiii născuţi în timpul Războiului cu Sultanul de la Istanbul se număra şi Asil (n.a -nobil), fiul lui Arslan, firav şi scund asemeni mamei sale dar cu aceeaşi căutătură isteaţă şi vie în ochii, precum cea a părintelui său.
Soarele se pregătea să se ascundă în apele KaraDenizului, tocmai atunci când caravana lor atinse ţărmul. Ridicară în grabă corturile, chiar la marginea unei movile, iar femeile se apucară să pregătească hrana, ciozvârte de vită sărată ţinută în loc uscat şi rece, sub coviltirul deschis al căruţelor.
Arslan se aşeză singur pe marginea unui povârniş abrupt, admirând apele ce se spărgeau de stânci în hăul deschis la doar câţiva paşi depărtare. Începu să mestece molcolm tutun, rememorând ultimele amintiri ale războiului. Ruşii îi lăsaseră să plece, mulţumiţi de aportul pe care îl aduseseră la câştigarea războiului.
Arslan şi alte câteva sute de găgăuzi fuseseră printre cei mai viteji oşteni ai ţarului ce asediaseră cetatea de la Silistra, la 30 mai 1810, forţându-i pe otomani să se predea.
La 23 noiembrie, războiul se termină cu totul: Ahmed Paşa fu învins o dată pentru totdeauna şi se predă ruşilor victorioşi.
La doar câteva zile după aceea, Kutuzov le trimise vorbă găgăuzilor din oaste că sunt liberi să se întoarcă acasă. Dar unde era acasă pentru ei? Arslan şi ai săi nu mai stătuseră într-un loc de mai bine de zece ani… Se pripăşiseră pe ici, pe colo iar meleagurile natale din stepa nord-pontică nici nu şi le mai aminteau. Dar rusul le spusese că se pot aşeza oriunde vor dori, chiar şi în Dobrogea aceasta, chiar şi aici, poate, pe acest ţărm de mare.
Visarea lui Arslan fu dintr-odată tulburată de strigăte îngrozitoare. Săltă iute în picioare şi fugi spre focul taberei… Bărbaţi furioşi, neveste palide şi speriate, copii plângând înfricoşaţi…. „Şerpărie-Yilanlâk” se auzea de peste tot… Era sfârşit de octombrie, dar fusese nefiresc de cald: şerpi lungi şi veninoşi ieşiseră pe câmpul unde se jucau copii şi mişunau peste tot, vrând să îi pedepsească pe cei care le tulburaseră odihna. Unul îl muşcase chiar pe Asil, dar vraciul taberei îi pusese deja pe rană un praf minune pe care îl moştenise de la bunii săi, chiar pentru astfel de necazuri.
Erau pregătiţi pentru orice găgăuzii lui Arslan, cei din neamul cerului albastru, „cei cu nasul drept” cum le mai spuneau unii. Seara se încheie în linişte, spaima trecuse, toţi erau acum bine, iar focul alungase lighioanele târâtoare înapoi în străfundul pământului.
Noaptea fu liniştită, dar în zorii următori găgăuzii stătură la sfat. Fără să ţină seama prea mult la ce se întâmplase cu o seară înainte, hotărâră să rămână acolo, la “Yilanlîk”, locul plin de şerpi.
Doar jumătate de an stătură însă găgăuzii lui Arslan în acel loc. Apoi, au plecat spre Bugeac într-o zi de vară toridă, lăsând satul lor abia ridicat din nou la cheremul şerpilor. Dar stăpânirea acestora dură din nou foarte puţin. La Yilanlîk se stabiliră tătari, mocani, rumâni dobrogeni, ruşi scopiţi ce fugeau de Biserica Ţaristă şi multe alte neamuri…
Satul întemeiat de ei în Dobrogea, Yilanlâk, Şerpăria, există însă şi astăzi. Numele i-a fost schimbat atunci când în apropiere s-a făcut graniţa cu Bulgaria şi de aceea, chiar şi astăzi îl ştim sub numele de Vama Veche, povestește scriitorul Cristian Cealera în volumul „Poveștile Mării Negre“.
De ce au emigrat găgăuzii
Găgăuzii sunt unul dintre cele mai vechi grupuri etnice minoritare de pe teritoriul României de azi, prezenţa lor datând de aproximativ un mileniu. La recensământul din 2002, doar 45 de români s-au declarat de etnie găgăuză. În Constanţa, cea mai mare minoritate de găgăuzi a fost în Vama Veche.
Până la începutul secolului XIX, numărul găgăuzilor din Dobrogea era încă important. După anexarea Basarabiei de către Rusia (1812), majoritatea găgăuzilor au emigrat în sud-estul României, ademeniţi de privilegiile acordate de administraţia ţaristă, dar şi de posibilitatea de a scăpa de asuprirea otomană determinată de religia lor creştină.
O mică parte dintre găgăuzi a rămas în Dobrogea unde, din pricina micşorării comunităţii, dar şi din lipsa şcolilor unde să se studieze în limba proprie, au fost asimilaţi de populaţiile conlocuitoare. În anul 1930, numărul găgăuzilor din judeţele Tulcea şi Constanţa se ridica la aproximativ 1.000 de persoane. La recensământul din 2002, doar 45 de persoane s-au declarat de etnie găgăuză.
