Este una dintre cele mai fascinante curiozități despre corpul uman: imaginea formată pe retină este inversată vertical. Asta înseamnă, tehnic, că ochii „văd” lumea cu susul în jos. Însă percepția noastră despre realitate nu reflectă acest detaliu optic. Iată cum se explică totul!
Pentru a înțelege, trebuie să urmărim traseul luminii. Fie că provine direct dintr-o sursă (precum o flacără sau un ecran) sau este reflectată de un obiect, lumina pătrunde în ochi prin cornee, pupilă și cristalin. Aceste structuri au rolul de a focaliza lumina și de a regla intensitatea acesteia, astfel încât imaginea să fie clară și retinei să nu-i fie afectată, explică Daniel Joyce, specialist în neuroștiințe vizuale la University of Southern Queensland, Australia.
Cristalinul ajustează forma sa în funcție de distanța obiectului privit, un proces numit acomodare. În timpul acestui proces, razele de lumină sunt „răsturnate”: cele care vin de sus se proiectează în partea inferioară a retinei și invers. Așadar, imaginea este captată cu susul în jos.
Totuși, acest lucru nu înseamnă că în creier ni se „întoarce” imaginea. O astfel de idee e respinsă de cercetătorii din domeniul neuroștiințelor vizuale. Percepția vizuală nu funcționează ca o cameră care înregistrează imagini fixe, ci este rezultatul unor tipare complexe de activare neuronală, care integrează informații despre poziția obiectelor, orientarea corpului și mișcările proprii.
Un experiment celebru din anii 1930, cunoscut ca „ochelarii de la Innsbruck”, a confirmat acest lucru, aflăm din Science Alert. Participanții au purtat lentile speciale care întorceau imaginea pe verticală. Inițial, orientarea devenea imposibilă: oamenii se ciocneau de obiecte și încercau să calce pe tavan, confundându-l cu podeaua. Însă, după câteva zile, creierul s-a adaptat. Imaginea a început să fie percepută ca fiind normală, chiar dacă fizic era în continuare inversată.
„Percepția se normalizează prin neuroadaptare, nu printr-o corectare optică”, explică cercetătorii. Studiile actuale încearcă să identifice exact ce regiuni cerebrale sunt responsabile pentru această flexibilitate incredibilă. Aceeași plasticitate neurală ar putea explica și alte fenomene. De exemplu, unele persoane cu daltonism dezvoltă o sensibilitate crescută la contraste sau nuanțe, sugerând că adaptarea vizuală poate compensa anumite limitări fiziologice.
Comentează