În REVISTA PRESEI de astăzi, stiripesurse.ro vă propune o analiză referitoare la evenimentele de pe scena politică franceză în contextul afacerii Benalla, un scandal de proporții care afectează imaginea executivului francez.
RFI:
Fapt rarisim în Franţa: două moţiuni de cenzură vor fi susţinute marţi, pe fondul afacerii Benalla. Nu au nicio şansă să dărâme guvernul dar oferă un nou avânt opoziţiei lovite de triumful lui Emmanuel Macron anul trecut.
La dreapta - Les Républicains au fost primii care au depus o moţiune de cenzură iar de la stânga au depus La France Insoumise/ Franţa Nesupusă susţinută de Partidul Socialist şi de comunişi.
Moţiunile de cenzură ar antrena căderea guvernului în cazul în care ar fi adoptate. Din 1958 încoace, de când există acest mecanism, au fost depuse în Franţa 100 de moţiuni. Dar, este prima oară când opoziţia recurge la această procedură de la victoria zdrobitoare a lui Emmanuel Macron, în 2017.
Dar, este pentru prima dată, din 1980, când două moţiuni sunt depuse în acelaşi timp.
Iar în istoria Franţei, o singură moţiune a fost adoptată, în 1962. Ea a determinat căderea guvernului lui Georges Pompidou.
Cele care vor fi dezbătute marţi la Adunarea Naţională nu au nicio şansă să fie adoptate: opoziţia de dreapta reuneşte 103 deputaţi iar stânga are 63. Este nevoie însă de 289 de voturi pentru ca moţiunile să treacă.
Dar nu căderea guvernului este scopul. În faţa unei crize instituţionale, cele două moţiuni vizează constrângerea guvernului pentru a explica afacerea Benalla, fostul colaborator al preşedintelui Emmanuel Macron, anchetat pentru violenţe împotriva unor manifestanţi.
Mai mult, cele două moţiuni vin atât de la dreapta cât şi de la stânga, fapt excepţional, ocazie pentru cele două să renască din propria cenuşă, după cum comentează Le Monde. (Mai multe detalii AICI)
Adevarul:
Un element stabil, ferm, care nu glisează de la o administraţie la alta, este poziţia Israelului, care consideră Iranul – bazându-se pe declaraţii explicite ale Teheranului, de altfel, nu pe speculaţii – un inamic major şi o ameninţare cu potenţial iminent; Israelul va folosi orice context internaţional pentru a vulnerabiliza un regim atât de ostil, va încerca să formeze alianţe şi să forţeze sancţiuni cât mai dure împotriva marii puteri şiite.
Un alt factor static în această ecuaţie este Arabia Saudită - o mare putere sunnită, alături de Turcia - care va pune umărul, la rândul său, în cadrul unui complicat joc regional şi confesional, la slăbirea regimului de la Teheran. Linia de falie dintre Arabia Saudită şi Iranul şiit, vechi duşmani regionali care îşi dispută influenţa în zonă, a fost reactivată odată cu primul atac revendicat de Statul Islamic în Iran, care a fost atribuit de către Teheran rivalului său sunnit. Cele două puteri îşi dispută preeminenta spirituală încă din al doilea secol islamic, iar ambiţiile Iranului de a fi exportator al modelului teocratic în regiune nu sunt deloc comode pentru casa Saud. Noul star al monarhiei, prinţul Mohammed bin Salman, a dovedit până acum un stil militaristic şi o tendinţă către ofensivă, care ar putea exacerba tensiunile din regiune. Lupta dintre cei doi rivali se poartă momentan printr-un război de tip proxy în Yemen, unde Arabia Saudită sprijină puterea oficială împotriva rebelilor Houthi, sprijiniţi de Iran, dar şi în Libanul condus de Hezbollah, unde saudiţii au încercat o politică de fortă pentru debarcarea prim-ministrului (omul lor, culmea!). În plus, Arabia Saudită a fost, alături de Israel, unul dintre cei mai vocali oponenţi ai acordului nuclear pe care preşedintele Obama l-a încheiat cu Iran, denunţând ineficienţa acestuia în a împiedica Iranul să obţină capabilităţi nucleare. De altfel, competiţia dintre cele două puteri, la nivel militar, arată că pentru Iran capabilităţile balistice reprezintă un avantaj strategic – cheltuielile militare uriaşe ale Arabiei Saudite (aproape 70 mld. dolari în 2017) nu pot fi egalate de Iran, de aceea politica de descurajare a acestuia în zonă se bazează pe capabilităţi balistice (Zolfaghar, Shahab), capitol la care au început insă şi saudiţii să recupereze. (Mai multe detalii AICI)
Ziarul Financiar:
Astfel, pe primele şase luni din 2018, veniturile nefiscale ale statului au fost de 10,4 miliarde de lei, în creştere cu 13% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, în condiţiile în care veniturile din impozitul pe profit au fost de doar 7,3 miliarde de lei, în creştere cu 1%.
Practic, statul încasează cu 50% mai mult ca proprietar al unor active, deci ca administrator direct, decât reuşeşte să colecteze din impozitul pe profit al tuturor companiilor din România.
Situaţia este de aşa natură încât în ultimii şapte ani, deşi PIB-ul a crescut cu 60% în valoare nominală, încasările din impozitul pe profit s-au majorat doar cu 30%, de la 11 mld. lei în 2012 la circa 15 mld lei în 2017.
Nu trebuie interpretată ca o acuzaţie la adresa nimănui, - nici a firmelor de consultanţă din Big 4 al căror mandat este, în principal, să diminueze masa impozabilă, nici a politicilor multinaţionalelor de a muta dintr-o jurisdicţie în alta profiturile pentru a fi mai puţin taxate – însă aceasta este realitatea.
Statul încasează ca proporţie în PIB tot mai puţin impozit pe profit, în condiţiile în care economia creşte cu rate de 5-6% pe an în ultimii 10 ani.
Însă evoluţia bună a economiei se vede totuşi în rezultatele pe care le are statul ca proprietar. Astfel, în 2018 se îndreaptă la venituri nefiscale spre un nivel al încasărilor de 21 miliarde de lei (4 miliarde de euro).
Veniturile nefiscale sunt constituite din vărsăminte din veniturile instituţiilor publice sau din profitul net al regiilor autonome, dividende pentru participarea statului la capitalul social, taxe de brevete, taxe pentru folosirea drumurilor.
Este important de subliniat faptul că este un paradox ca veniturile nefiscale să fie mai mari decât veniturile din impozitarea societăţilor comerciale, pentru că natural ar fi ca statul să se bazeze în primul rând pe veniturile din impozite şi nu pe propriile venituri, atunci când îşi închide bugetul. (Mai multe detalii AICI)
Comentează