File de istorie: Mitropolitul care l-a proclamat pe Sfântul Dimitrie ocrotitor al Bucureştiului

Patriarhul Justinian Marina a fost cel care a propus generalizarea cultului Sfântului Dimitrie, însă proclamarea cuviosului ca ocrotitor al capitalei a fost făcută de unul dintre Mitropoliţii Ungrovlahiei, potrivit basilica.ro.

Despre personalitatea ierarhului care l-a numit pe Sfântul Dimitrie drept patron spiritual al Bucureştilor, cât şi despre contextul vremii restective aflăm mai mult informaţii dintr-un articol semnat de părintele arhimandrit Paisie Teodorescu, vicar patriarhal:

În timpul păstoririi sale, Mitropolitul Filaret al II-lea al Ungrovlahiei[1] va proclama pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou drept Ocrotitor al Bucureștilor, confirmând atât evlavia credincioșilor față de sfânt, cât și faptul că acesta devenise pentru locuitorii Capitalei un sigur și grabnic ajutător al lor, în special în vremuri de restriște generalizată.

Mitropolitul Filaret al II-lea a fost întronizat în demnitatea de Mitropolit al Țării Românești la 24 septembrie 1792, într-un context deosebit de grav din punct de vedere politic, economic și social. Abia se încheiase războiul ruso-austro-turc (1778-1792), cu consecințe dintre cele mai triste pentru Țara Românească, și izbucnise o nouă epidemie de ciumă[2], care a cuprins tot orașul, încât vrednicul Mitropolit Cosma Popescu (1787-1792) a murit răpus de ciumă în toamna anului 1792, la 3 septembrie fiind prohodit de un sobor format din trei arhierei, având în frunte chiar pe Filaret, episcopul de Râmnic, viitorul mitropolit.

Citește și: SURSE Guvernul Orban ar pregăti o execuție!

Epidemia, considerată una dintre cele mai grave din București, s-a declanșat în contextul misiunilor militare de la Dunăre, desfășurate în timpul războiului ruso-austro-turc, din 1787-1792[3].

Mitropolitul Filaret al II-lea al Ungrovlahiei. Sursă foto: Wikipedia.

Văzând numărul mare de victime, aproximativ 90.000, precum și starea deplorabilă în care ajunsese Capitala „peste care domnea o tăcere grozavă, încât câinii urlau a pustiu, îngroziți și dânșii de-atâta singurătate”[4], noul domnitor, Alexandru Moruzzi, în consultare cu clerul, a hotărât, în august 1792, aducerea la București a cinstitului cap al Sfântului Ierarh Visarion al Larisei[5], de la mănăstirea Dousikou, Grecia, moaște care mai fuseseră aduse în Ţara Românească în timpul altor epidemii de ciumă: în septembrie 1730, de către Nicolae Vodă Mavrocordat, și în noiembrie 1738, în vremea domnitorului Constantin Mavrocordat.

Moaștele Sfântului Visarion al Larisei au fost depuse la mănăstirea domnească de la Cotroceni, iar moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie la Catedrala Mitropolitană, preoții și credincioșii înălțând rugăciuni pentru încetarea molimei. Treptat, epidemia cunoaște o stagnare vizibilă, numărul cazurilor scăzând considerabil în acea toamnă, încât în februarie anul următor, 1793, epidemia s-a stins.

În viitor, atunci când se abăteau astfel de calamități și epidemii asupra Bucureștilor, erau scoase în procesiune moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou pe Dealul Mitropoliei cât și pe străzile Capitalei[6].

De asemenea, moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou erau scoase în procesiune și la momente de bucurie, la sărbătoarea sfântului, ori la serbarea unor zile cu însemnătate pentru țară.

Pornind de la Curtea Domnească, alaiul de boieri, credincioși și slujitori ai Sfântului Altar urca Dealul Mitropoliei, în sunetul clopotelor care băteau de sărbătoare, fiind întâmpinat în ușa Catedralei mitropolitane de către întâistătătorul Bisericii Țării Românești, ținând în mâini Evanghelia și crucea, înconjurat de alți arhierei și de diaconi. Sărbătoarea era un prilej de cinstire prin sfintele slujbe ale Sfântului Cuvios Dimitrie, dar și prin fapte de milostenie care se îndreptau către cei săraci și către cei care greșiseră în fața legii, unii fiind iertați de la osândă, iar altora fiindu-le atenuate pedepsele mari la care fuseseră condamnați[7].

[1] Melchisedec Ștefănescu, Schițe biografice din viața Mitropolitului Ungrovlahiei Filaret II (1792) și a altor persoane bisericești, cu care el a fost în relațiune de aproape, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1887, an XI, nr. 1, pp. 7-64. Mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793) s-a născut în preajma anului 1735 (ori 1742). A studiat la Academia „Sfântul Sava” din București și a fost călugărit la Mănăstirea Căldărușani. Ajunge, la o dată necunoscută încă, arhimandrit al Mitropoliei, iar la 30 noiembrie 1776 avea să fie hirotonit de Grigorie al II-lea ca Mitropolit al Mirelor. Fost ucenic al Mitropolitului Grigorie al II-lea, în anul 1780, Filaret a fost propus de acesta în scaunul de episcop al Râmnicului, unde a desfășurat o bogată activitate tipografică timp de 12 ani (25 cărți), el fiind și inițiatorul Mineielor în limba română. În anul 1792, după moartea Mitropolitului Cosma al Ungrovlahiei, în plină epidemie de ciumă, la 24 septembrie, Filaret a fost înscăunat Mitropolit al Ungrovlahiei, însă, în urma unor neînțelegeri cu domnitorul Alexandru Moruzi, dar motivând și probleme de sănătate, Mitropolitul Filaret al II-lea avea să demisioneze în luna septembrie a anului 1793. A murit la Mănăstirea Căldărușani, în 1794, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii. Vezi și: Pr. A. Moraru, Dicționarul ierarhilor români…, pp. 151-152; N. Iorga, „Viața unui mitropolit de altădată: Filaret al II-lea. După registrul său inedit de scrisori”, în: Convorbiri Literare, 35 (1901), 11-12, pp. 999-1009 și 1101-1137; Pr. N. Șerbănescu, „Mitropoliții Ungrovlahiei”, în: BOR, 7-10/1959, pp. 799-801; Pr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2006, pp. 348-349; Pr. F. Șerbănescu, „Mitropolitul Filaret II (1792-1793)”, în vol. Domnitorii și ierarhii Țării Românești…, pp. 274-275.

[2] Paul Cernovodeanu, „O știre nouă privitoare la epidemia de ciumă din București la 1792”, în „Materiale de istoriei și muzeografie”, vol. II, Muzeul de Istorie a orașului București, București, 1965, pp. 205-208.

[3] Ion I. Nistor, „Ravagiile epidemiilor de ciumă și holeră și instituirea cordonului carantinal la Dunăre”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secției Istorice, seria III, tomul XXVII, 1944-1945, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, p. 359.

[4] Ionescu-Gion, G.I., 1899, Istoria Bucureșcilor, Suplimentul Grafic I.V. Socecu, București, p. 639.

[5] Ion I. Nistor, „Ravagiile epidemiilor de ciumă și holeră și instituirea cordonului carantinal la Dunăre”…, p. 361.

[6] Lt. Col. Dimitrie Pappasoglu, „Istoria fondării orașului București”. Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura MAVIOS-CLIO, București, 2000, pp. 112-117.

[7] D. Caselli, Cum au fost Bucureștii odinioară, p. 100. Despre Sfântul Dimitrie, aflat la Mitropolie, la începutul secolului al XIX-lea, amintește și călătorul englez Edward Daniel Clarke, care a trecut în 1802 prin Țările Române. El urmase istoria la Jesus College, în Cambrigde, și vizitase numeroase locuri, în cadrul călătoriilor sale; îl confundă însă pe Sf. Dimitrie cel Nou cu Sf. Dimitrie Donskoi. După ce relatează că s-a întâlnit cu mitropolitul, pe acea vreme Dositei Filitti (1793-1810), Clarke notează câteva aspecte despre biserica mitropolitană: „Această mănăstire are cincizeci de călugări, dintre care doisprezece sunt de rang superior”. În biserică se afla, după cum relata autorul, „trupul Sfântului Dumitru expus acolo ca moaște. Întocmai ca cele mai multe moaște, el își are un dublu. Preoții de la Moscova arată și ei un trup al sfântului Dumitru, într-una dintre bisericile Kremlinului” [G. Filitti (coord.), Călători străini, serie nouă, vol. I, Ed. Academiei Române, București, 2004, p. 62].