Într-un document de propuneri privind „Reforma Justiției”, asumat public de organizațiile civice Funky Citizens și Declic, apare o idee care, la prima vedere, pare tehnică și „salvatoare”: prescripția răspunderii penale ar trebui tratată ca o normă de procedură. În traducere liberă, susținătorii acestei idei sugerează că prescripția ar trebui să fie guvernată de regulile procesuale, nu de cele de drept penal material, pentru ca modificările legislative să se aplice imediat dosarelor aflate pe rol și să reducă efectele unor controverse recente legate de întreruperea prescripției.
Propunerea se sprijină pe o intuiție populară, care ar spune că dacă prescripția „ține de proces”, atunci ar putea fi schimbată rapid și aplicată cauzelor în curs, evitând încetări ale proceselor penale în dosare vechi. Într-o perioadă în care prescripția este percepută frecvent ca un „refugiu” al marilor dosare, tentația de a recurge la o astfel de soluție este ușor de înțeles.
Problema este că această „recalificare” nu este un simplu artificiu de tehnică legislativă, ci lovește direct în arhitectura constituțională a legalității penale. Mai precis, riscă să fie ocolită regula neretroactivității și a legii penale mai favorabile, iar această ocolire poate produce exact efectul contrar celui urmărit, rezultând în instabilitate, litigii în masă, noi excepții de neconstituționalitate și, în final, blocaje și achitări/încetări motivate procedural.
Prescripția nu este despre „cum se face procesul”, ci despre dreptul statului de a pedepsi
În dreptul român, prescripția nu este prezentată de Codul penal ca un detaliu de procedură, ci ca o instituție care afectează însăși răspunderea penală. Articolul 153 alin. (1) din Codul penal spune că „prescripția înlătură răspunderea penală”, plasând instituția prescripției în sfera dreptului material/substanțial. Această formulare nu descrie o regulă de administrare a dosarului, ci o regulă care stabilește când statul își pierde dreptul de a mai trage pe cineva la răspundere.
Această poziționare în Codul penal are consecințe juridice majore. Orice schimbare care înăsprește regimul prescripției (prelungește termene, introduce întreruperi mai ușor de realizat, lărgește situațiile de suspendare) se comportă, în esență, ca o modificare a condițiilor răspunderii penale. Iar modificările „mai grele” nu pot fi aplicate retroactiv fără a intra în coliziune cu garanțiile constituționale și europene ale legalității.
Curtea Constituțională a României a spus explicit același lucru. În Decizia nr. 358/2022, Curtea pornește „de la premisa potrivit căreia prescripția răspunderii penale aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal”, raționament mai vechi, pe care îl regăsim și în Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 și în alte decizii ale CCR. Când Curtea formulează o asemenea premisă, legiuitorul nu o poate „răsturna” printr-o etichetă nouă lipită pe aceeași instituție, fără să se expună unei noi sancțiuni de neconstituționalitate.
Ocolirea „legii penale mai favorabile” este miza reală, iar aceasta e o zonă roșie constituțională
Dacă prescripția este de drept penal material, intră sub protecția articolului 15 alin. (2) din Constituție, care consacră neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. În limbaj simplu, statul nu poate schimba regulile după faptă în defavoarea persoanei, iar dacă între timp apare o regulă mai blândă, aceasta poate profita inculpatului. Acesta este mecanismul numit, în jargon, „lex mitior”.
Tocmai de aici vine tentația de a declara prescripția „procedurală”, pentru că în materie procesuală operează, de regulă, principiul aplicării imediate a normelor noi la cauzele în curs. Dar această mutare de registru nu funcționează când regula procesuală schimbă, în realitate, condițiile în care statul poate pedepsi. Dacă efectul concret este să prelungești posibilitatea condamnării pentru fapte comise în trecut, ai intrat în zona interdicției retroactivității defavorabile, indiferent ce scrii în expunerea de motive.
CCR a corelat aceste exigențe și cu ideea de calitate a legii, adică de claritate și previzibilitate. În Decizia nr. 297/2018 și apoi în Decizia nr. 358/2022, Curtea a criticat formularea din art. 155 alin. (1) Cod penal privind întreruperea prescripției („oricărui act de procedură”), tocmai pentru că permitea întreruperi prin acte care nu erau neapărat comunicate (spre deosebire de regimul vechiului cod penal), ceea ce făcea ca persoana să nu poată anticipa, în mod rezonabil, dacă termenul a fost sau nu întrerupt. Asta arată că, pentru CCR, prescripția nu este un moft tehnic, ci un element al legalității penale.
Efectul deciziilor CCR nu se „șterge” printr-o nouă etichetă, iar art. 147 din Constituție contează
În jurul prescripției există o sensibilitate suplimentară, izvorâtă din rolul deciziilor CCR și efectul lor obligatoriu. Constituția, la art. 147, impune că deciziile CCR sunt general obligatorii, iar legiuitorul trebuie să pună de acord textele declarate neconstituționale cu Constituția. În materie de întrerupere a prescripției, tocmai lipsa unei intervenții legislative coerente după Decizia 297/2018 a alimentat controverse, neunitate și, în final, a dus la clarificări suplimentare prin Decizia 358/2022.
Ulterior, legiuitorul delegat a intervenit prin OUG nr. 71/2022, reformulând art. 155 alin. (1) pentru a lega întreruperea de un act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. Din perspectiva standardului CCR, aceasta e direcția corectă, pentru că întreruperea nu poate fi un „mecanism secret”, ci unul previzibil și verificabil.
Dacă, în acest context, vii și spui că „de mâine prescripția e procedură”, iar intenția reală este să neutralizezi efecte favorabile produse de vechiul cadru, doar încerci să ocolești Constituția și deciziile CCR. Practic, ai încerca să obții pe ușa din dos aplicarea retroactivă a unei reguli mai aspre sub masca „aplicării imediate” a procedurii.
Standardele europene nu salvează ideea, dimpotrivă
La nivelul Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 7 consacră legalitatea penală și interdicția agravării retroactive, cu accent pe previzibilitate. Chiar dacă există sisteme în care prescripția este tratată tehnic drept instituție procedurală, pragul de protecție al art. 7 devine relevant atunci când statul încearcă, prin interpretare sau schimbare legislativă, să prelungească retroactiv posibilitatea condamnării sau să „revigoreze” cauze care, potrivit dreptului intern aplicabil la momentul relevant, ar fi trebuit să se închidă. Orice soluție percepută ca reactivare retroactivă în defavoare va fi atacată intern și, potențial, în fața CEDO.
În dreptul Uniunii Europene, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale consacră expres atât legalitatea, cât și regula legii penale mai favorabile. Discuțiile europene despre prescripție au apărut intens în jurisprudența CJUE (cazurile Taricco), însă chiar acolo s-a fixat principiul că eficiența urmăririi penale, inclusiv în domenii sensibile precum protecția intereselor financiare ale Uniunii, nu poate trece peste cerințele de legalitate și previzibilitate ale dreptului penal, așa cum sunt înțelese în ordinea juridică națională. Cu alte cuvinte, Europa nu oferă un „bilet de voie” pentru soluții care subminează legalitatea penală.
De ce ideea este, în final, „proastă” chiar și pragmatic, nu doar constituțional
Dincolo de argumentul de principiu, există un motiv pragmatic pentru care această propunere este contraproductivă. Ea va genera un nou val de litigii, excepții și incidente procedurale, care vor prelungi procesele, nu le vor scurta. În materie penală, când atingi instituții precum prescripția, orice neclaritate se transformă rapid în sute sau mii de cereri, interpretări divergente și sesizări către instanțele superioare, iar sistemul se blochează în dezbateri despre reguli, în loc să judece fondul.
În plus, prin încercarea de a „repara” o problemă politică printr-o scurtătură juridică, riști să pierzi tocmai bătălia pe care vrei s-o câștigi, aceea a încrederii publicului în corectitudinea procesului penal. Dacă publicul percepe că statul schimbă regulile din mers ca să obțină condamnări în dosare pendinte, costul reputațional este major, iar apărarea va avea un argument puternic.
O reformă solidă, care chiar reduce impunitatea, se face prin reguli clare și previzibile pentru viitor, prin capacitate instituțională și management de cauze, prin calitatea urmăririi penale și prin instrumente procesuale care nu contrazic Constituția.
Comentează