În ultimele zile, o dezbatere aparent minoră — renunțarea la un abonament la Netflix din motive legate de conținut — a fost aruncată în derizoriu din clipa în care a fost asociată cu un politician controversat. Un actor public spune că nu vrea să plătească pentru o platformă unde apar producții pentru copii ce includ personaje transgender. Reacția, în schimb, a fost mai puțin despre fapte și mai mult despre cine a rostit mesajul.
E un caz-școală de „vinovăție prin asociere” și „otrăvirea fântânii”: nu mai discutăm dacă există sau nu o problemă pentru o parte a publicului, ci invalidăm întregul subiect pentru că este „al lui X”. În locul unei examinări la rece cu privire la ce recomandări de vârstă au titlurile, cum funcționează profilurile pentru copii, ce filtre există, dezbaterea se mută pe terenul etichetelor și al ironiei. Și, cum știm din psihologia socială, odată ce eticheta s-a lipit, argumentele ajung să fie citite prin ea.
Or, tocmai aici se rupe firul. O temă poate fi legitimă chiar dacă mesagerul ei are un brand politic care stârnește respingere. Dorința unor părinți de a nu-și expune copiii la conținut pro-LGBT sau transgender e o opțiune culturală normală, împărțită de un segment real al societății, indiferent de numărul sau vocile celor care gândesc invers. Ceea ce ar trebui să evaluăm este temeiul și proporția acestei opțiuni, nu pedigree-ul celui care o invocă.
Mesajul, nu mesagerul
În plan juridic, dreptul părinților de a-și educa propriii copii în acord cu convingerile lor este recunoscut de mult: de la Protocolul 1, art. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului („statul respectă dreptul părinților…”) până la Carta Drepturilor Fundamentale a UE. A discuta acest drept fără suspiciune apriorică nu înseamnă a infirma pluralismul, după cum remarca filozoful britanic Isaiah Berlin, care vorbea despre „pluralitatea valorilor incommensurabile” - ele coexistă, se fricționează, nu se reduc una la cealaltă.
Concret, în ofertele marilor platforme există titluri pentru toate vârstele care includ personaje transgender sau teme conexe. Sistemele de control se bazează în principal pe clasificări de vârstă, nu pe tematică, astfel încât asemenea producții pot apărea în profilurile pentru copii dacă sunt încadrate ca adecvate pentru acea vârstă. Faptul nu echivalează cu un verdict moral, dar explică de ce un părinte poate considera că filtrarea nu răspunde criteriilor sale. E motivul pentru care și eu am renunțat demult la abonamentele Disney+ și Netflix, nu pentru că aș vrea să interzic cuiva altcuiva accesul, ci pentru că îmi asum alegerile culturale ale familiei mele.
Din acest punct, opțiunea devine una privată, legitimă și reversibilă. A anula un abonament este o formă de consum responsabil, la fel cum alții, cu alte criterii, decid să-l păstreze. Nu e un referendum asupra existenței platformelor, ci un exercițiu al libertății de a alege în cunoștință de cauză.
Când ironia ține loc de argument
Să respingi tema doar pentru că o rostește „cine nu-ți place” seamănă mai degrabă cu reflexul despre care scria Kierkegaard când avertiza că „mulțimea” confundă adevărul cu prestigiul celui care vorbește. Mill, în „Despre libertate”, amintea că și „opinia greșită” are utilitatea ei: obligă adevărul să se justifice, nu să doarmă pe laurii consensului.
Polarizarea „progresiști” versus „conservatori” a creat, la noi ca pretutindeni, un tip de conversație care începe cu verdictul și abia apoi caută probele. De aici și ușurința cu care o problemă concretă — ce văd copiii, la ce vârstă, în ce cadre — e evacuată în zona memei politice. Ironia face trafic, dar rareori clarifică.
Să coborâm, deci, din zgomot la mecanisme. Platformele pot explica limpede cum funcționează clasificările, ce pot face părinții, ce nu pot seta după tematică. Părinții pot decide, asumat, ce plătesc și ce nu. Niciuna dintre tabere nu câștigă pe termen lung din „otrăvirea fântânii”: câștigă doar cei care prosperă din manipularea triburilor.
O etică minimă a dezbaterii publice
Într-o societate liberă, nu delegitimăm o temă pentru că nu ne place „cine a venit cu ea”. O temă devine legitimă dacă servește unui public real, respectă legea și poate fi discutată rațional. Oamenii pornesc de la intuiții morale diferite, tocmai de aceea, conviețuirea se construiește pe recunoașterea faptului că „ceilalți” au motive, nu doar patimi.
Nu militează nimeni pentru desființarea Netflix. Se pledează, mai modest și mai serios, pentru dreptul la opțiuni informate și la educație conformă cu convingerile părinților. Pluralismul nu înseamnă uniformizare, ci posibilitatea de a conviețui cu diferența fără a confisca normativ spațiul celuilalt.
A transforma orice alegere personală într-un test de loialitate politică e un mod sigur de a bloca conversația. Faptul că un politician controversat a spus ceva nu face afirmația nici adevărată, nici falsă, ci o pune doar sub o lupă mai neiertătoare. De aici înainte, depinde de noi dacă privim prin lupă sau râdem de cel care o ține.
Comentează