Premium
Timpul există? Răspunsul la această întrebare poate părea evident: bineînțeles că există! E suficient să privim un calendar sau un ceas. Dar evoluțiile din domeniul fizicii sugerează că inexistența timpului este o posibilitate deschisă, pe care ar trebui să o luăm în serios, scrie Sam Baron, profesor asociat la Australian Catholic University într-un articol publicat de platforma The Conversation preluat de digi24.
Cum este posibil ca timpul să nu existe și ce ar însemna acest lucru? Explicația e mai laborioasă, dar concluzia e de natură să înlăture îngrijorările: chiar dacă timpul nu există, viețile noastre vor continua ca de obicei.
O criză în fizică
Fizica trece printr-o criză în prezent.
De aproximativ un secol, explicăm universul cu ajutorul a două teorii fizice de mare succes: relativitatea generală și mecanica cuantică.
Mecanica cuantică descrie modul în care funcționează lucrurile în lumea incredibil de mică a particulelor și a interacțiunilor dintre ele. Relativitatea generală se ocupă de imaginea de ansamblu a gravitației și a modului în care se mișcă obiectele.
Ambele teorii funcționează extrem de bine în felul lor, dar de fapt, ele ar fi în conflict una cu cealaltă. Deși natura exactă a conflictului este controversată, oamenii de știință sunt în general de acord că ambele teorii trebuie înlocuite cu o nouă teorie, mai generală.
Fizicienii doresc să elaboreze o teorie a „gravitației cuantice” (sau teoria tuturor lucrurilor) care să înlocuiască relativitatea generală și mecanica cuantică, păstrând în același timp succesul extraordinar al celor două. O astfel de teorie ar explica modul în care funcționează imaginea de ansamblu a gravitației la scara miniaturală a particulelor.
Timpul în gravitația cuantică
Însă elaborarea unei teorii a gravitației cuantice pare extraordinar de dificilă.
O încercare de a depăși conflictul dintre cele două teorii este teoria corzilor (string theory). În această teorie, particulele sunt înlocuite de corzi care vibrează în până la 11 dimensiuni. (Teoria spune că particulele sunt de fapt mici corzi invizibile din care emană materia, precum muzica din corzi).
Cu toate acestea, teoria corzilor se confruntă cu o altă dificultate. Această teorie oferă o serie de modele ce descriu un univers asemănător, în linii mari, cu al nostru și nu face cu adevărat predicții clare, care să poată fi testate prin experimente, pentru a afla care este modelul corect.
În anii 1980 și 1990, mulți fizicieni au început să fie nemulțumiți de această teorie și au venit cu o serie de noi abordări matematice ale gravitației cuantice.
Una dintre cele mai proeminente este gravitația cuantică în bucle (loop quantum gravity), care pleacă de la premisa că structura spațiului și a timpului este formată dintr-o rețea de unități distincte extrem de mici sau „bucle”. Iar unul dintre aspectele remarcabile ale gravitației cuantice în bucle este că pare să elimine complet timpul.
Dar gravitația cuantică în bucle nu este singura care elimină timpul: o serie de alte abordări tind să elimine, de asemenea, timpul ca aspect fundamental al realității.
Timpul care nu există
Așadar, știm că avem nevoie de o nouă teorie fizică pentru a explica universul și că această teorie ar putea să nu includă timpul. Să presupunem că o astfel de teorie se dovedește a fi corectă. Ar rezulta că timpul nu există? Este complicat și depinde de ce înțelegem prin existență.
Teoriile fizicii nu includ mese, scaune sau oameni și totuși acceptăm că există mese, scaune și oameni. De ce? Pentru că presupunem că astfel de lucruri există la un nivel mai înalt decât cel descris de fizică.
Spunem că mesele, de exemplu, „răsar” dintr-o fizică subiacentă a particulelor care circulă prin univers.
Dar, dacă avem o idee destul de clară despre cum ar putea fi alcătuită o masă din particule fundamentale, nu avem nicio idee despre cum ar putea fi alcătuit timpul din ceva mai fundamental.
Prin urmare, dacă nu putem găsi o explicație satisfăcătoare a modului în care apare timpul, putem presupune pur și simplu că timpul nu există?
Ce ne facem fără timp?
Timpul s-ar putea, așadar, să nu existe la niciun nivel. Dar a spune că timpul nu există la niciun nivel este ca și cum ai spune că nu există deloc mese. Să încerci să te descurci într-o lume fără mese ar putea fi greu, dar să te descurci într-o lume fără timp pare a fi de-a dreptul dezastruos.
Întreaga noastră viață este construită în jurul timpului. Facem planuri pentru viitor, în lumina a ceea ce știm despre trecut. Îi facem pe oameni responsabili din punct de vedere moral pentru acțiunile lor din trecut, cu scopul de a-i mustra mai târziu. Credem că suntem agenți (entități care pot face lucruri), în parte pentru că ne putem planifica acțiunile într-un mod care va aduce schimbări în viitor.
Dar se pune întrebarea: ce rost are să acționăm pentru a aduce o schimbare în viitor când, într-un sens foarte real, nu există un viitor pentru care să acționăm? Ce rost are să pedepsești pe cineva pentru o acțiune din trecut, când nu există trecut și deci, aparent, nici o astfel de acțiune?
Descoperirea faptului că timpul nu există ar putea părea astfel că aduce întreaga lume într-un punct mort. Pur și simplu, nu am mai avea niciun motiv să ne ridicăm din pat.
Totul merge ca de obicei
Și totuși, există o cale de ieșire din această încurcătură.
În timp ce fizica ar putea elimina timpul, ea pare să lase intactă cauzalitatea: sensul în care un lucru poate determina un altul.
Atunci, poate că ceea ce ne spune fizica este: cauzalitatea, și nu timpul este caracteristica de bază a universului nostru.
Dacă acest lucru este corect, atunci construcția poate supraviețui în continuare. Pentru că este posibil să reconstruim un sens al întregului eșafodaj în termeni cauzali.
Cel puțin asta susțin Kristie Miller, Jonathan Tallant și Sam Baron în cartea „Out of Time - A Philosophical Study of Timelessness” (Fără timp - un studiu filozofic al lipsei timpului). Cei trei autori ajung la concluzia că descoperirea că timpul nu există ar putea să nu aibă vreun impact direct asupra vieților noastre, chiar dacă propulsează fizica într-o nouă eră.
