Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) reacționează la decizia Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind eșalonarea drepturilor salariale restante ale magistraților și atrage atenția că soluția instanței europene nu poate fi utilizată pentru a justifica nerespectarea de către Guvern a propriilor obligații legale. Într-un comunicat transmis joi, 22 octombrie, instanța supremă subliniază că există o diferență juridică fundamentală între dreptul statului de a eșalona anumite plăți, recunoscut în condiții excepționale de CEDO, și obligația Executivului de a respecta chiar calendarul de eșalonare pe care l-a instituit. Reacția vine la o săptămână după ce ÎCCJ a câștigat definitiv procesul cu Guvernul și Ministerul Finanțelor privind asigurarea fondurilor pentru plata restanțelor salariale scadente în 2026, estimate la aproximativ 4,8 miliarde de lei.
Instanța supremă arată că decizia CEDO din cauza „Pușcașu și alții împotriva României”, pronunțată la 13 octombrie 2026 și comunicată public joi, trebuie interpretată în contextul faptelor și argumentelor juridice examinate de judecătorii europeni, fără extinderea concluziilor asupra unor litigii cu obiect diferit.
„Instanța supremă a luat act de decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și consideră că aceasta trebuie analizată în integralitatea sa, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei și la ansamblul considerentelor reținute de Curte”, transmite Biroul de Informare și Relații Publice al ÎCCJ.
ÎCCJ: CEDO confirmă caracterul obligatoriu al hotărârilor definitive
Înalta Curte subliniază că decizia CEDO trebuie citită inclusiv prin prisma principiilor fundamentale ale statului de drept, în special a obligației autorităților publice de a executa hotărârile judecătorești definitive.
Potrivit instanței supreme, recunoașterea posibilității de eșalonare a unor obligații financiare nu echivalează cu acordarea unui drept discreționar al statului de a refuza plata acestora.
„Decizia reafirmă principii fundamentale ale statului de drept: caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătorești definitive, obligația autorităților publice de a asigura executarea acestora și necesitatea respectării echilibrului dintre drepturile individuale și interesul public. Totodată, Curtea recunoaște că executarea obligațiilor financiare ale statului poate fi eșalonată, în condiții determinate, fără ca această posibilitate să echivaleze cu înlăturarea obligației de plată sau cu lipsirea de efecte a hotărârilor definitive”, precizează ÎCCJ.
Poziția instanței supreme este susținută de unul dintre principiile reafirmate expres de CEDO în motivarea deciziei Pușcașu și alții.
La paragraful 161, Curtea europeană amintește că statul nu se poate prevala de lipsa fondurilor sau a altor resurse pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească.
CEDO a admis totuși că, în circumstanțe economice excepționale, autoritățile pot adopta mecanisme de eșalonare și amânare temporară, dacă acestea păstrează un just echilibru între drepturile creditorilor și interesul general.
În motivare, instanța europeană a acordat o importanță deosebită faptului că autoritățile române efectuaseră plăți parțiale și instituiseră mecanisme destinate unei executări progresive, dar efective, a obligațiilor financiare.
Diferența fundamentală dintre cele două procese: Guvernul trebuie să respecte propriul calendar
În comunicatul de joi, ÎCCJ insistă asupra faptului că procesul pe care l-a inițiat împotriva Guvernului și Ministerului Finanțelor nu a urmărit anularea sistemului de eșalonare, ci obligarea autorităților executive să respecte acest sistem.
„În acest context, este necesară o distincție juridică esențială între situația examinată de CEDO și litigiul inițiat de Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Guvernului și a Ministerului Finanțelor.
Cauza analizată de instanța europeană a privit compatibilitatea mecanismelor succesive de eșalonare și a întârzierilor în executarea hotărârilor judecătorești cu garanțiile oferite de Convenție”, explică ÎCCJ.
În schimb, procesul intern a vizat o problemă distinctă, legată de conduita autorităților executive în aplicarea propriilor reglementări.
„Litigiul inițiat de Înalta Curte nu a avut ca obiect contestarea, în principiu, a posibilității legale de eșalonare a obligațiilor financiare și nici înlăturarea mecanismelor instituite de legiuitor. Problema juridică supusă instanței naționale a vizat respectarea de către autoritățile executive a propriului cadru normativ și îndeplinirea obligațiilor care decurg din acesta, inclusiv în ceea ce privește asigurarea resurselor bugetare necesare executării hotărârilor judecătorești, potrivit chiar calendarului de eșalonare stabilit unilateral de către guvern”, se arată în comunicat.
Instanța supremă sintetizează această distincție într-o formulare care reprezintă mesajul central al reacției sale: „Cu alte cuvinte, una este posibilitatea statului de a reglementa modalitatea și calendarul executării unor obligații, iar alta este obligația autorităților statului de a respecta chiar regulile pe care le-au instituit.”
Prin urmare, ÎCCJ susține că litigiul său cu Executivul nu pune în discuție dreptul Guvernului de a organiza plățile în tranșe, ci obligația acestuia de a asigura fondurile necesare achitării tranșelor deja stabilite prin acte normative.
Context: ÎCCJ a câștigat definitiv procesul pentru aproximativ 4,8 miliarde de lei
Poziția exprimată joi de instanța supremă vine după soluția definitivă pronunțată la 15 octombrie 2026 în litigiul inițiat împotriva Guvernului și Ministerului Finanțelor.
Procesul a fost deschis la 30 martie, în contextul neasigurării fondurilor pentru plata drepturilor salariale restante din sistemul judiciar, rezultate din hotărâri judecătorești definitive.
La 5 mai, Curtea de Apel București a admis acțiunea ÎCCJ și a obligat Guvernul și Ministerul Finanțelor să asigure fondurile necesare executării obligațiilor scadente în 2026, inclusiv prin rectificare bugetară.
Miza financiară a litigiului a fost estimată la aproximativ 4,8 miliarde de lei.
Guvernul și Ministerul Finanțelor au formulat recurs, însă, la 15 octombrie, ÎCCJ a menținut hotărârea Curții de Apel București, soluția devenind definitivă.
Hotărârea instanței de fond, menținută în recurs, prevedea un termen de zece zile de la rămânerea definitivă pentru executarea obligației, fiind stabilite și sancțiuni pentru întârziere.
După pronunțare, Înalta Curte a susținut că soluția confirmă caracterul nelegal al conduitei autorităților executive, constând în neasigurarea fondurilor necesare executării unor obligații de plată recunoscute prin titluri executorii și prin actele normative de eșalonare adoptate chiar de Guvern.
La rândul său, Guvernul interimar condus de Ilie Bolojan a transmis că încercase să evite această situație prin căile legale disponibile, inclusiv prin sesizarea Curții Constituționale, și că, din cauza caracterului interimar al Executivului, nu putea efectua o rectificare bugetară.
Anterior, la 7 octombrie, CCR respinsese ca inadmisibilă sesizarea Guvernului privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între Executiv și ÎCCJ.
Ce a decis, de fapt, CEDO în cauza „Pușcașu și alții împotriva României”
Decizia CEDO privește cinci cereri formulate de judecători și foști judecători români care au reclamat neexecutarea integrală a hotărârilor judecătorești prin care li se recunoscuseră diferențe salariale și alte drepturi financiare.
Curtea a declarat cererile inadmisibile, ca vădit neîntemeiate, apreciind că, în circumstanțele excepționale analizate, mecanismele de eșalonare, reeșalonare și amânare nu au încălcat Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Judecătorii europeni au luat în considerare inclusiv amploarea obligațiilor financiare, deficitul bugetar ridicat, efectele pandemiei și dificultatea anticipării costurilor generate de litigiile salariale.
Totodată, CEDO a observat că statul efectuase plăți parțiale, iar unele creanțe beneficiau de actualizarea cu inflația și de dobânzi.
Curtea a ținut seama și de situația materială a reclamanților, apreciind că aceștia nu demonstraseră că întârzierile le-au impus o sarcină individuală excesivă.
În același timp, decizia recunoaște expres că hotărârile judecătorești definitive și executorii constituie bunuri protejate prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
De asemenea, CEDO a subliniat că autoritățile publice sunt obligate să execute hotărârile judecătorești și că lipsa fondurilor nu constituie, prin ea însăși, un motiv suficient pentru refuzul executării.
Prin urmare, decizia CEDO nu stabilește că orice amânare viitoare este compatibilă cu Convenția și nici nu tranșează legalitatea conduitei autorităților în procesul intern inițiat de ÎCCJ.
ÎCCJ respinge interpretările selective ale deciziei CEDO
În finalul comunicatului, instanța supremă avertizează că decizia europeană nu trebuie utilizată pentru a anticipa sau modifica efectele unui proces intern care a avut un obiect juridic diferit.
„Această distincție este esențială pentru înțelegerea corectă a celor două cauze. Decizia CEDO nu reprezintă o soluționare a litigiului inițiat de Înalta Curte și nu poate fi prezentată ca validând sau invalidând automat pretențiile formulate într-un proces cu obiect și temeiuri juridice distincte”, subliniază ÎCCJ.
Instanța supremă insistă asupra necesității unei interpretări complete și riguroase a jurisprudenței europene, fără extrapolarea unor considerente dincolo de limitele cauzei în care au fost pronunțate.
„Înalta Curte respectă autoritatea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și consideră că dezbaterea publică trebuie să pornească de la conținutul efectiv al deciziei, nu de la interpretări selective sau de la extrapolări care depășesc limitele cauzei examinate”, se arată în comunicatul transmis joi.
