Premium
Prognoză incendiară făcută de jurnalistul Ion Cristoiu în plin suspans legat de cursa pentru președinția SUA, unde încă este așteptat un câștigător oficiale. Cristoiu afirmă că Donald Trump nu va rămâne la Casa Albă după alegerile prezidenţiale din 3 noiembrie deoarece de partea sa sunt mai puţine legiuni decît cele de partea lui Joe Biden, iar singura necunoscută este care va fi preţul acestui rezultat pentru democraţia americană, conform Mediafax.
Citește și: ALERTĂ alimentară emisă de ANSVA: produse periculoase RETRASE URGENT de la vânzare
Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:
La noi, în România, întâmplările de dincolo de hotare, văzute de băştinaşi ca petrecute dincolo de nişte garduri peste care nu e sănătos să te uiţi, pentru că-ţi poţi rupe gâtul întinzându-l, sunt trecute la ceea ce se cheamă politică externă. Chiar şi jurnaliştii sunt împărţiţi în de politică internă şi de politică externă. Cei specializaţi în politică externă nu ating vedetismul celor preocupaţi de politica internă. De aceea, comentatorii de politică externă sunt convocaţi la televiziuni doar când peste hotare se întâmplă un moment aţâţător, ceva între arestarea fostului soţ al Biancăi Drăguşanu şi plecarea unui antrenor celebru în România în Emirate, ca să facă bani acolo. Chiar şi la site-uri cu pretenţii de presă quality evenimentelor de peste hotare li se repartizează o rubrică specială intitulată deseori fără fantezie „De peste hotare”, un fel de ţarc menit a delimita spaţiul de cel dedicat politicii interne şi mai ales mahalalei moldo-valahe.
Explicabil în acest context nedumerirea unui cititor faţă de preocuparea mea pentru ce se întâmplă în America. Respectivul e un critic al regimului Iohannis. De altfel, îl suspectez că de asta mă şi urmăreşte, pentru a-şi regăsi opiniunile în comentariile mele scrise şi video, şi nu pentru a se lămuri în privinţa întâmplărilor din jurul său. Sub acest semn, fără a-mi spune direct, cititorul a lăsat să se înţeleagă că preocuparea mea pentru criza din îndepărtata Americă e o formă subtilă de a nu mă mai ocupa de „bandiţii ăştia”.
Da, când România traversează o multiplă criză – Sanitară, Economică, Morală şi Democratică (aceasta din urmă constând în străduinţa lui Klaus Iohannis de a deveni primul preşedinte faraon din istoria lumii), a scrie şi a vorbi despre realităţile din America poate trece drept ceea ce Realismul socialist condamna la artişti drept evazionism, încercarea de a evita măreţele prefaceri revoluţionare din jurul lor scriind, de exemplu, despre viaţa în Roma antică. Artiştii care nu abordau construirea socialismului riscau să fie acuzaţi şi de izolare în turnul de fildeş.
Spre deosebire de alte Crize din lume, cea din America e de o dureroasă importanţă pentru noi, românii. În nici un caz Criza de acolo nu poate fi tratată ca o chestiune de realitate externă. Şi când spun aceasta nu mă refer la poziţia Americii de partener strategic al României şi mai ales de garant al securităţii noastre într-o lume dominată de mulţi hrăpăreţi, deşi Criza face ca America să se preocupe doar de ea însăşi şi pe acest fond alte mari puteri, marcate de stabilităţi interne, multe chiar dictatoriale, să-şi poată face de cap. Cine mai are timp în America de intrarea militară a Rusiei în Caucazul de Nord sau de moartea treptată a mişcării de protest din Belarus?
Criza din America ne afectează prin slăbirea puterii de intimidare a duşmanilor României.
După opinia mea însă Criza din America e importantă pentru noi prin imaginea pe care o are America în România. America a fost considerată la noi şi nu numai la noi un exemplu de imitat în materie de stat de drept, de democraţie, de instituţii puternice, pe a căror independenţă faţă de confruntarea politică se paria ori de câte ori apărea un început de Criză. Ce aflăm noi, românii, că se întâmplă în America? Unul dintre candidaţi a fost proclamat de presă drept preşedinte ales înainte ca scrutinul să se fi încheiat şi în pofida faptului că adversarul nu şi-a recunoscut înfrângerea. Mai mult el şi-a constituit un aşa zis birou al preşedintelui ales şi se face că se pregăteşte de preluarea preşedinţiei. A urmat o operaţiune de tip fapt împlinit. Presa l-a tratat pe Joe Biden ca preşedinte al Americii. Cei mai mulţi şefi de state s-au grăbit să-l felicite, deşi teoretic situaţia se poate schimba.
În America, o serie de instituţii îl recunosc pe Joe Biden drept preşedinte ales, altele pariază mai departe pe Donald Trump. Preşedintele în exerciţiu nu conteneşte să afirme de la autoproclamarea celuilalt încoace că alegerile sunt fraudate. El şi alţi membri ai echipei invocă falsificări de semnături, folosirea de buletine de vot false, apelul la softuri sofisticate prin care mii de voturi au trecut de la preşedintele în exerciţiu la contracandidat. În replică, tabăra adversă, puternic sprijinită de presă, îl acuză pe Donald Trump că-şi pregăteşte o rezistenţă în funcţie. S-ar putea spune că e o vorba de o simplă bătălie politică şi prin urmare că n-ar trebui să luăm în serios acuzaţiile de o parte şi de alta. Aşa ar fi dacă aceste acuzaţii, venite de la cele mai importante persoane din statul american, n-ar invoca implicarea de o parte şi de alta a unor instituţii văzute până acum în istoria Americii ca incapabile de mânării. n-ar veni de la primele persoane importante în statul american. Acuzaţiile de fraudă sunt argumentate cu exemple care trimit la o republică bananieră, pentru că doar în republicile bananiere pot fi acuzaţi cei care numără voturile că au astupat ferestrele încăperii în care lucrau ca să nu se vadă de afară mânăria. Acuzaţiile de rezistenţă la Casa Albă sunt argumentate cu măsuri precum demiterea şefului Pentagonului. Repet, nu e vorba de acuzaţii care ţin de retorica bătăliei politice. E vorba de acuzaţii în care instituţiile americane, cele cântate la noi ca alcătuind un sistem puternic, gata să rămână lucid, calm în bătălia politică dintre cei doi pretendenţi la şefia Americii, sunt prezentate de o parte şi de alta ca vârâte până-n gât în tot felul de abateri de la statutul lor profesionist, unele chiar cu caracter de infracţiune. Rău pentru noi nu e compromiterea imaginii Americii de exemplu, ci convingerea că dacă şi în ţara dată drept exemplu de forţă a mecanismului constituţional împotriva unor instituţii ale statului de drept care funcţionează independent de chelfăneala pentru putere se pot formula la astfel de nivele înalte acuzaţii teribile, cum să mai creadă românii în statul de drept şi mai ales în instituţiile care stau de strajă democraţiei în biata noastră ţară.
Sunt cititori care urmăresc cu pasiune Criza din America întrebându-se cine va învinge pînă la urmă. Naturi optimiste ei cred că va învinge cine va avea dreptate. O dreptate pe care o vor face instituţiile răspunzătoare constituţional cu soluţionarea unor astfel de dispute. Instituţii care, o dată pronunţându-se, unul dintre cei doi combatanţi, recunoscând autoritatea arbitrului, va ceda. Eu, mai sceptic, cunoscător din istorie a ce înseamnă lupta pentru putere în marile imperii spun însă că va învinge până la urmă nu cine va avea dreptate, ci cine va avea mai multe legiuni de partea sa. Pentru că e limpede de acum:
În America n-au avut loc alegeri prezidenţiale. A avut loc o lovitură de stat împotriva celui considerat a fi de autori un pericol pentru America. O lovitură în care s-au implicat nu numai democraţii, ci şi instituţii ale statului american, unele chiar de sub comanda lui Donald Trump. Va reuşi Donald Trump să rămînă preşedinte? Judecând după faptul că de partea sa sunt mai puţine legiuni decât cele de partea lui Joe Biden eu cred că Donald Trump va fi învinsul. Depinde însă de cât de mare va fi preţul pentru democraţia americană.
