Premium
O carte interesantă şi utilă iubitorilor romanului românesc şi iberic a publicat recent Anamaria Blanaru la editura Adenium, Metaficţiunea contemporană. Dublă lectură a romanului românesc şi spaniol.
Blanaru (n.1985) şi-a încheiat studiile doctorale la Universităţile Konstanz, Germania, şi Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Din 2006, a început să publice în periodicele literare. În 2009 a cîştigat premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Autoarea precizează în prefaţa volumului: „Motivaţia principală a cercetării prezente are în vedere faptul că literatura română nu dispune în momentul prezent de un studiu integral consacrat metaficţiunii, lipsind atît studiile teoretice care să vizeze o poetică a metaficţiunii, cît şi cele care să cuprindă receptarea critică exclusivă a prozelor metaficţionale apărute în ultimii ani. Termenul metaficţiune apare menţionat izolat în studiile generale româneşti consacrate în special postmodernismului, cu precădere axate pe scriitorii anilor ’70- ’80.În acelaşi timp, critica literară românească a receptat negativ, în mare parte dintre studii, prozele în care predomină tehnici narative metaficţionale, din cauza reflexivităţii accentuate a textului, pe care au interpretat-o abstractă şi au asociat-o cu o cauză a privării cititorului de adevărata proză în care primează epicul, şi nu tehnica”.
Anamaria Blanaru îi analizează (AICI) comparativ pe Mircea Nedelciu, Ioan Groşan, Marin Mincu, Dumitru Ţepeneag, Adrian Oţoiu, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Răzvan Rădulescu, Gonzalo Torrente Ballester, Juan Goytisolo, José María Merino, Antonio Muñoz Molina, Enrique Vila-Matas, Bernardo Atxaga, Javier Cercas şi Alfons Cervera.
Dacă Mario Garvin scrie pe coperta a IV-a a cărţii că ea este „cu un caracter evident inovator”, tot acolo, Pere Joan Tous conchide: „Corpusul de texte selectat cuprinde romane din ultimele decenii, opere care trimit genealogic la criza romanului deschis de nouveau roman, convergent cu prezenţa structuralismului, dar care, în contextul latin, a fost prevăzută în primele teorii ale secolului trecut. Autoarea reuşeşte nu doar să ofere o bază teoretică pertinentă, aceasta fiind suficientă ca obiectiv, ci şi să evidenţieze cunoştinţele şi capacitatea de reflecţie poetologică şi, la nivel expozitiv, capacitatea sa de sinteză.”
Metaficţiunea contemporană. Dublă lectură a romanului românesc şi spaniol e o lectură din care ieşi în cîştig.
