Într-o postare pe Facebook, economist Iancu Guda, consilier onorific al premierului Ilie Bolojan, a susținut un set de măsuri fiscale și administrative pe care le consideră necesare pentru „ordine în finanțele publice”, dar și o înăsprire drastică a instrumentelor penale împotriva evaziunii și corupției. În centrul controversei se află însă o formulare cu impact constituțional major: „executarea averilor prin sechestru până la rude de grad III până se lămurește traseul banilor”.
Economistul își construiește discursul într-o logică a urgenței și a frustrării față de lipsa de rezultate a statului. „JUSTIȚIE. JUSTIȚIE. JUSTIȚIE. Nu mai comentez aici, vedeți ce se întâmplă perioada asta… știți opinia mea și ce este necesar pentru reducerea evaziunii fiscale”, scrie Iancu Guda, adăugând imediat lista de măsuri penale dorite: „ridicare la rang de criminalitate penal (pedepse maxime), eliminare prescripție la corupție, executarea averilor prin sechestru până la rude grad III până se lămurește traseul banilor, interdicție de a părăsi țara”.
Dincolo de mesajul politic și moral, această ultimă propunere ridică probleme grave de constituționalitate și de compatibilitate cu standardele Curții Europene a Drepturilor Omului. Nu este vorba despre o nuanță tehnică, ci despre o coliziune frontală cu principii fundamentale ale statului de drept.
Prezumția de licit și proprietatea, puse sub semnul întrebării
Constituția României este una dintre puținele constituții europene care consacră expres prezumția de dobândire licită a averii. Articolul 44 alineatul 8 prevede fără echivoc că „averile dobândite licit nu pot fi confiscate” și „caracterul licit al dobândirii se prezumă”. Or, formularea „până se lămurește traseul banilor” sugerează exact contrariul, adică o măsură aplicată înainte ca statul să demonstreze caracterul ilicit al bunurilor.
Mai mult, extinderea sechestrului sau a „executării” asupra rudelor până la gradul al treilea mută sarcina probei, implicit, asupra unor persoane care nu sunt suspecte, inculpate sau condamnate. Simplul fapt al rudeniei devine criteriu de ingerință în dreptul de proprietate, ceea ce contravine flagrant logicii constituționale românești, care cere individualizare, nu culpă prin asociere.
Problema este agravată de confuzia terminologică din propunere. Sechestrul este, prin definiție, o măsură provizorie, de conservare, menită să asigure eventuale confiscări viitoare. „Executarea averilor”, în schimb, este o măsură definitivă, ireversibilă. Amestecarea celor două noțiuni creează un risc major de aplicare a unei sancțiuni patrimoniale înainte de stabilirea vinovăției și a provenienței ilicite a bunurilor.
Rudele, tratate ca suspecți colectivi
Din perspectivă constituțională, extinderea automată a unei măsuri asupra „rudelor până la gradul III” este profund problematică. Constituția nu permite restrângerea exercițiului drepturilor fundamentale decât dacă măsura este necesară, proporțională și strict determinată. O regulă bazată exclusiv pe gradul de rudenie nu are legătură directă cu scopul urmărit și ignoră complet criteriul implicării reale în fapta penală.
Dreptul penal modern, inclusiv legislația românească și cea europeană, acceptă atingerea patrimoniului terților doar în condiții restrictive, atunci când se dovedește că aceștia au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că bunurile provin din infracțiuni ori că transferul a fost făcut pentru a evita confiscarea. Propunerea avansată de Iancu Guda sare peste acest filtru esențial și instituie o prezumție generală de suspiciune asupra familiei extinse.
În plus, sintagma „până se lămurește traseul banilor” ridică serioase probleme de previzibilitate a legii. Cât durează această perioadă? Cine stabilește că traseul este „lămurit”? Ce se întâmplă dacă procesul penal durează ani de zile sau se finalizează cu achitare?
Standardele CEDO și riscul unor condamnări repetate
Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, ingerințele în dreptul de proprietate sunt analizate în lumina articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea de la Strasbourg acceptă măsuri de sechestru și confiscare în lupta împotriva criminalității, dar doar dacă există un just echilibru între interesul general și protecția drepturilor individuale. Acest echilibru presupune legalitate, proporționalitate și posibilitatea reală de contestare în fața unei instanțe.
O măsură automată, aplicată pe criteriu de rudenie și pe durată nedeterminată, este un candidat aproape sigur pentru a fi considerată disproporționată. În jurisprudența sa, CEDO a sancționat constant situațiile în care persoane necondamnate au fost private de bunuri fără garanții procedurale efective. Chiar și în cauze în care Curtea a acceptat confiscarea unor averi nejustificate, acest lucru s-a făcut în cadrul unor proceduri clare, cu probe, cu control judiciar și fără extinderi arbitrare asupra terților.
De asemenea, articolul 6 din Convenție, privind dreptul la un proces echitabil, devine relevant atunci când măsura afectează „drepturi și obligații cu caracter civil”, cum este dreptul de proprietate. Rudele vizate ar trebui să beneficieze de un acces real și efectiv la justiție, nu de o prezumție colectivă de vinovăție.
Între frustrarea legitimă și statul de drept
Mesajul de fond al lui Iancu Guda, acela că evaziunea fiscală și corupția sunt sub-sancționate și prost combătute, este larg împărtășit în societate. „România a trimis ZERO dosare mari de TVA furt în ultimii 5 ani”, amintește acesta, invocând declarațiile Laurei Codruța Kovesi și „gangrena coruptă din Portul Constanța”. Frustrarea este reală, iar nevoia de reformă a justiției este incontestabilă.
Problema apare atunci când soluțiile propuse sacrifică principii fundamentale în numele eficienței. Statul de drept nu permite pedepse colective, confiscări anticipative sau restrângeri automate ale drepturilor pe criterii de familie. Altfel spus, lupta cu corupția nu poate fi câștigată prin instrumente care, ele însele, încalcă Constituția și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În forma în care este expusă, ideea „executării averilor prin sechestru până la rude de grad III” nu este doar discutabilă, ci profund vulnerabilă juridic. Dacă ar fi transpusă în legislație, riscul unor decizii de neconstituționalitate și al unor condamnări la Strasbourg ar fi major. Iar prețul, în final, ar fi plătit tot de statul român, din bani publici.
Comentează