Premium
Kanun-ul, (Kanuni i Lekë Dukagjinit) este un cod de legi dezvoltat de Lekë Dukagjini și folosit cu precădere în Albania de Nord și Kosovo, începând cu secolul 15, până în secolul 20. De curând, a cunoscut o „revigorare”, după căderea regimului comunist la începutul anilor ’90.
Acest cod de legi era unul obișnuit, transmis din generație în generație. A fost scris abea în secolul 19 de către Shtjefën Gjeçovi. Kanun-ul îi este atribuit prințului albanez Lekë Dukagjini, însă regulile au evoluat și codul a suferit schimbări de-a lungul timpului.
Kanun-ul este împărțit în 13 categorii: Biserică, Familie, Căsnicie, Casă, Bunuri, Proprietăți, Muncă, Transferul de Proprietate, Cuvânt Dat, Daune, Infracțiuni în Atenția Legii, Lege Judiciară și Excepții.
Unele dintre cele mai infame reguli ale codului descriu cu lux de amănunt cum anume trebuiesc privite omorurile. Cel mai adesea, o crimă duce la răzbunări sângeroase, care durează până ce toți bărbații din ambele familii implicate sunt uciși. Unii asociază kanun-ul cu vendetta italiană. În prezent, regulile kanun-ului au revenit în obiceiurile zilnice ale oamenilor, tot mai deznădăjduiți de situația pe care le-o oferă guvernul local și poliția, ambele complet lipsite de putere. Există organizații care încearcă să medieze vrajba dintre familii, încercând să-i facă să „ierte sângele” (În albaneză: me e fal gjakun), însă adesea singura scăpare a bărbatului aflat în cercul acesta, este să stea închis în casă (care este considerată un refugiu sigur de kanun), sau să părăsească țara. În albaneză, denumirea pentru vrajba de sânge este gjakmarrja.
Enver Hoxha, fost conducător al Albaniei între sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial până la moartea sa din anul 1985, a încercat să stopeze practicarea kanun-ului. După căderea comunismului, anumite comunități au încercat să revigoreze vechile tradiții, însă părți din acestea au fost pierdute, lăsând temeri de a fi prost interpretate.
”Nu ieşim de mai bine de două luni: trăim ca şi cum am fi în închisoare. Ne temem, ne simţim ameninţaţi”. Închişi în propriile locuinţe de teama de a fi ucise de familia duşmanului, sute de persoane din Albania trăiesc baricadate în casă fără a putea ieşi. Sistemul răzbunărilor sângeroase care stabileşte obligaţia de a reda onoarea pierdută printr-o crimă este reglementat de Kanun, un cod de conduită medieval, scrie publicația italiană Il Giornale, citată de Rador.
Kanun. Transcris la mijlocul secolului al XV-lea de conducătorul Lekë Dukagjini, Kanun este codul de conduită care reglementa viaţa socială, individuală şi familială a populației albaneze aflate sub dominaţia Imperiului Otoman. Kanun a fost transmis pe cale orală din generaţie în generaţie şi timp de secole a disciplinat toate aspectele vieţii comunităţilor din zonele montane din nordul ţării: de la probleme de familie, la cele de muncă, de la ospitalitate la despăgubiri pentru daune, de la iertare, la răzbunarea cu sânge. „Pe vremuri, Kanun era legea şi totul se baza pe acest cod”, îşi aminteşte cu nostalgie Avdi Rexha, ultimul înţelept rămas în orăşelul Tropoja.
Combătut mai întâi de Regele Zog şi apoi de dictatura comunistă a lui Enver Hoxha, odată cu căderea regimului la începutul anilor 90, Kanun a reînceput să reglementeze viaţa comunităţilor albaneze din zonele muntoase, la graniţa cu Kosovo şi Muntenegru.
Astăzi, codul lui Dukagjini nu mai este în vigoare, dar multe dintre prevederile sale sunt adânc înrădăcinate în societate. „Kanun continuă să fie prezent în diferite momente ale vieţii cotidiene, în special în partea de nord a ţării,” explică Elton Kikia, reporter la Top Channel Albania. „Cele mai multe dispoziții nu sunt cunoscute în zilele noastre, în timp ce altele continuă să fie adânc înrădăcinate.”
Răzbunarea cu sânge. Onoarea este principiul fundamental al culturii albaneze. Acţiunile dezonorante şi nedrepte sunt considerate crime. Kanun-ul lui Dukagjini reglementează în detaliu unde şi cum ar trebui să se răzbune o persoană, în special în cazul în care onoarea sa a fost murdărită prin vărsare de sânge. În cod gjakmarrja (luarea sângelui) dă dreptul unei rude a victimei să-l omoare pe făptuitorul crimei, sau pe o rudă a criminalului până gradul trei de rudenie. „Oamenii din zilele noastre sunt îngrijoraţi de ceea ce spune Kanun-ul despre crimă” continuă Kima. Potrivit codului, ”dacă omori pe cineva plăteşti cu propriul sânge. Familia victimei poate ucide un membru al familiei tale.
În urmă cu 500 de ani această regulă putea avea succes, astăzi în schimb, e doar o mare problemă. E ca un cancer al societăţii noastră, greu de extirpat”.
Modalităţile de executare a răzbunării cu sânge sunt descrise în detaliu în Kanun. De exemplu, codul prevede ca o persoană să fie ucisă doar atunci când se află în afara propriei case, iar în actul de răzbunare să fie implicate doar persoanele de sex masculin din familie. „Kanun nu permite uciderea femeilor, copiilor şi preoţilor. Cu toate acestea, în zile noastre oricine poate fi ucis fără distincţii-spune jurnalistul albanez- Kanun-ul este folosit ca o scuză: o persoană este furioasă, se răzbună şi se foloseşte de cod pentru a se justifica. Acest lucru nu înseamnă să practici Kanun, ci că eşti un criminal”. Conflictele dintre persoane se pot transforma în crime şi declanşează spirale infinite de ură şi violenţă care implică deseori familii întregi.
Prizonieri în propria casă. „Dacă aş ieşi pe poarta aceea s-ar putea întâmpla orice”, spune Haziz Markola, indicând poarta de fier care îl separă de libertate, aflată de cealaltă parte a grădinii. Bărbatul care are ochii stinşi şi vocea răguşită este un prizonier în propria casă împreună cu restul familiei. Am ajuns la el pe căi ocolite, încercând să nu atragem atenţia, deoarece a trăi sub răzbunarea sângelui este periculos chiar şi pentru cei care vin în contact cu el. Haziz trăieşte închis într-o vilişoară în micuţul centru al oraşului Mamurras de peste două luni, din momentul în care fratele său a fost acuzat de crimă de tânărul în vârstă de 27 de ani, Agim Pepa. „Noi nu am făcut nimic. Poliţia ne-a acuzat direct şi acum trăim în frică”, spune Haziz.
”Cu mulţi ani în urmă am a fost rănit în picioare de Pepa, în urma unei dispute stupide,” povesteşte Haziz. Din acel moment, familia agresorului s-a auto-izolat de teama unei răzbunări. „Pepa nu a făcut nicio singură zi de închisoare – continuă Haziz – a încercat să fugă mai întâi în Germania şi apoi în Franţa”. Numai că cererile de azil ale tânărului care a pretins că în Albania este în pericol de moarte au fost respinse. „Când s-a întors aici în oraş, noi nu i-am făcut nimic. A ramas liber timp de un an, până la moartea sa. Poliţia l-a acuzat imediat de crimă pe fratele meu, dar noi nu avem nicio legătură cu toate acestea”, explică Haziz. Apoi, viaţa familiei sale a fost întreruptă.
De teama unei răzbunări de sânge, Haziz Markola a decis să se închidă în casă împreună cu mama lui şi toate rudele, inclusiv copiii. „Nu ieşim de mai bine de două luni: trăim ca şi cum am fi în închisoare. Ne temem, ne simţim ameninţaţi. Fratele meu a fugit şi nu mai avem nicio o veste de la el. Ar putea să fie deja mort”. În fiecare zi, Hazia şi familia sa se trezesc cu teama că s-ar putea întâmpla ceva. „Mă aştept la ce-i mai rău şi s-ar putea întâmpla orice. Cei care doresc să se răzbune locuiesc aici în apropiere, la un kilometru distanţă”, ne spune în timp ce se uită peste gard.
”După o crimă, teama că familia victimei s-ar putea răzbuna îi face pe rudele agresorilor să se închidă în casă”, explică Elton Kikia. Nu e necesar ca fiecare crimă să fie urmată de o răzbunare, însă de teamă, oamenii se izolează în casele lor „.
Iar cei ce plătesc cel mai mult, sunt copiii. „Nici unul dintre noi nu poate părăsi casa. Cei doi nepoţei ai mei nu mai ies deloc, nici măcar pentru a se duce şcoală”, spune Haziz. Suntem cu toţii blocaţi în casă. Din fericire, vecinii ne ajută şi nu ne lasă singuri.” „Ne lipseşte o viaţă normală, să putem ieşi şi să facem tot ce vrem fără să ne fie frică. M-am gândit să plec departe de aici, pentru că nu poţi trăi fără pâine şi apă. Dar mai întâi trebuie să ştim unde este şi ce s-a întâmplat cu fratele meu. Toate acestea trebuie să se termine, aceasta nu este viaţă”, conchide Haziz.
De partea celui care se răzbună. Am ajuns după-amiaza târziu la casa familiei Papelekaj. Ne-am lăsat maşina la începutul unui drum de munte şi am luat-o pe jos pe întuneric prin pădurea Lekbibaj. Gëzim ne întâmpină în pragul unei căsuţe mici în care locuieşte cu soţia şi cu câţiva din cei 11 copii ai lor, cei mai micuţi. Fetele s-au dus să locuiască cu soţii, iar una a fost ucisă în timpul unui litigiu între veri. Dar Gëzim care, potrivit Kanun-ului ar trebui să se răzbune de această crimă, s-a izolat în casa sub povara aşteptărilor comunităţii.
„După ani de persecuţii, verii mei au încercat să mă omoare din cauza unor probleme legate de proprietate. Fiica mea s-a pus în mijloc pentru a mă apăra şi astfel, au ucis-o”, spune Gëzim furios. „Din acea zi, toată lumea aşteaptă răzbunarea noastră. Eu aş fi vrut să-mi fac dreptate, dar credinţa m-a ţinut şi sper ca într-o zi, când vor creşte, copiii mei nu se vor răzbuna cu armele”, explică, privindu-i pe cei patru copii care stau cuminţi pe canapeaua aflată de cealaltă parte a camerei.
Conform Kanun-ului, onoarea se pierde şi în momentul în care rudele nu revendică asasinarea unui membru al familiei. Acesta este şi motivul pentru care comunitatea continuă să facă presiuni asupra familiei Papelekaj.
”Toţi mă consideră un om slab – explică Gëzim – Pierderea demnităţii este o mare lovitură, aşa că am decis să mă izolez cu familia mea, să stau departe de oameni. Însă există persoane care-mi jignesc zilnic fiii, spunându-le că sunt un fricos”.
”Kanun-ul este un blestem. Aş vrea să scap de toată această suferinţă, dar şi să plec de-acasă ar fi dureros”, conchide bărbatul. Soţia, care stă într-un colţ în spatele lui rămâne în tăcere cu ochii plini de lacrimi, ţinând în mână un rozariu.
Răzbunare sau pace. Dacă alegerea făcută de familia Papelekaj este criticată de comunitate, trebuie specificat şi că în Kanun se prevede o reconciliere non violentă, prin intermediul unei ceremonii care se poate desfăşura în prezenţa unor mediatori şi în care se pune capăt vărsării de sânge. ”În toate aceste situaţii erau implicaţi înţelepţii, bătrânii care se adunau, ascultau declaraţiile martorilor şi scriau totul”, povesteşte Avdi Rexha. ”Acum, nu mai există aceste lucruri. Tinerii nu cunosc importanţa Kanun-ului, iar legea a slăbit vechiul cod de onoare”.
Astăzi, rolul mediatorului este preluat de religioşi, preoţi sau imami. ”Petrecem timp cu familiile implicate şi încercăm să îi consolăm puţin pe cei care trăiesc închişi în casă şi cei care şi-au pierdut o rudă şi simt presiunea societăţii care le cere să se răzbune”, spun maicile din Sushaj. ”De multe ori, familiile care ar trebui să se răzbune nu vor să facă acest lucru, însă există o obligaţie socială care îi face să ucidă. Noi considerăm că aceste familii sunt de două ori victime ale fenomenului, deoarece în afara faptului că au pierdut o persoană dragă, sunt privite de societate ca nişte potenţiali asasini”, explică voluntarii de la ‘Operazione Colomba’.
Între timp, persoanele continuă să justifice crimele cu Kanun şi să trăiască segregate în propriile case. ”Aici, în Albania, poliţia nu funcţionează, s-a resemnat. Singurul lucru care poate fi făcut este să plecăm de-aici înainte de a fi prea târziu”, conchide Haziz.
