LE MONDE: În Moldova, terenul unui război cultural între Europa și Rusia

Apar simultan în limba franceză un roman de Iulian Ciocan, care imaginează armata rusă la porțile capitalei Chișinău, și jurnalul moldovenesc al filosofului Marc Crépon. Două cărți care amintesc de situația complexă a acestei țări în timpul războiului din Ucraina

Rușii vin mereu noaptea. În Cehoslovacia (1968), în Ucraina (2022) și acum... în Moldova. Scena are loc la Chișinău, capitala acestei mici țări cuprinse între România și Ucraina. Orașul se trezește. Un locuitor strigă către altul, încă somnoros: „Nu vezi fumul care acoperă cerul? Sunt depozitele de țiței care iau foc după ce au fost lovite de obuzele armatei transnistrene. Plec în România. În două zile, transnistrenii vor fi aici”, relatează Le Monde citat de rador.

Aceste fraze sunt preluate din noul roman al scriitorului moldovean Iulian Ciocan, „Și mâine rușii vor fi acolo” (traducere din limba română de Florica Courriol, ed. Tropismes, 212 pagini, 20 euro). După ce o citești, privești cu ușurare în jur când ajungi la Chișinău, de parcă te-ai fi trezit dintr-un vis urât. Nu numai că orașul este liniștit, dar plutește în aer o atmosferă de primăvară. După lunga iarnă, moldovenii fac o plimbare în familie în romanticul Parc Pușkin. În anii 1820, din cauza poeziilor considerate revoluționare de către împăratul rus Alexandru I, autorul lui Boris Godunov a fost trimis în provincie, la Chișinău (pe atunci Kisinev). Aici, poetul a curtat, zice-se, o frumoasă țigancă în timp ce era în căutare de inspirație...

De curând, parcul și-a schimbat numele în Parcul Ștefan cel Mare (un principe al Moldovei din secolul al XV-lea), dar Pușkin a rămas pe soclul lui de marmură. Are vedere la Aleea Poeților, un aliniament maiestuos de busturi ale unor autori puțin cunoscuți în Franța, dar care arată importanța acordată literaturii la această margine a Mitteleuropa.

Nu departe, ne așteaptă Iulian Ciocan. Scriitorul - care este și jurnalist la Vocea Basarabiei (regiune istorică al cărei teritoriu este acum împărțit între Moldova și Ucraina) – se amuză pe seama ușurării noastre. „Desigur”, spune el, „acest roman este o distopie. Am început să-l scriu în 2013. Astăzi, văd cu groază că ar putea deveni realitate”. Un roman profetic? „Totul depinde de rezultatul războiului. Dacă Ucraina îl pierde, nu există nicio îndoială că rușii ar ajunge mâine: nimic nu le-ar mai opri marșul”.

„Pumnalul transnistrean”

Între timp, războiul a ajuns la porțile Moldovei – în 2022, de la Chișinău se puteau auzi bombardamentele din jurul Odessei. Dar pericolul vine mai ales de la Tiraspol, în Transnistria. Învecinată cu Ucraina, această regiune pro-rusă de pe malul stâng al Nistrului se află în granițele Moldovei recunoscute internațional. Dar în 1991, când URSS s-a destrămat, Transnistria s-a declarat independentă. În această „țară” nerecunoscută de ONU, rușii depozitează arme și, potrivit lui Ciocan, „sunt desfășurați două mii de soldați ruși de menținere a păcii”, dintre care unii - foști militari ai armatei a 14-a sovietice. Scriitorul numește acest fapt „pumnalul transnistrean”.

Acum a apărut o altă sabie a lui Damocles: Găgăuzia. Este o regiune autonomă de limbă turcă, situată în sudul țării, care este de asemenea puternic pro-rusă. Între moldovenii pro-europeni și găgăuzi, relațiile sunt cu atât mai tensionate cu cât aceștia din urmă vor vota, duminică, 14 mai, pentru a-și alege următorul guvernator.

„Miza este una reală”, analizează diplomatul Eugen Vizir. „Dacă acest teritoriu ar cădea în tabăra pro-rusă, Moldova ar avea de-a face deja cu două regiuni potențial ostile”.

Toate aceste temeri de mâine se referă la teroarea de ieri.

„Poporul moldovenesc nu are memorie scurtă, nu a uitat nimic din timpul dominației sovietice și știe ce ar pierde dacă ar cădea înapoi sub talpa Kremlinului”, explică filozoful Marc Crépon în fascinantul său „Jurnal moldovenesc” (ed. Verdier, 224 pagini, 19 euro). Acest jurnal, o mărturie personală atât profundă, cât și concretă, l-a ținut în 1987-1988, apoi în iulie 2022, după invazia rusă a Ucrainei. Atașat profund de Moldova, pe care a descoperit-o (și unde nu a încetat să revină) de mai bine de treizeci și cinci de ani, Marc Crépon a revenit la Chișinău pentru o lansare a cărții sale la Alliance Française.

Jurnalul povestește viața de zi cu zi a unui tânăr profesor, singurul străin din Europa de Vest de la Universitatea din Chișinău pe când țara era încă o republică socialistă sovietică. O republică periferică desigur, dar una în care opresiunea, chiar și sub Gorbaciov, nu era mai puțin nemiloasă. Și unde a-i preda pe Voltaire și Diderot era o provocare.

„Trebuia să țin constant asupra mea acest jurnal”, explică el, în timp ce traversăm fostul Bulevard Lenin (acum Bulevardul Ștefan cel Mare), unde, de 9 mai, unii dintre studenții săi defilau în pas de gâscă pentru a sărbători victoria din Marele Război pentru Apărarea Țării. „În căminul în care stăteam eram supravegheat, camera îmi era percheziționată și cine știe ce s-ar fi întâmplat cu colegii mei dacă jurnalul ar fi căzut pe mâini greșite. Pe lângă „infantilizarea” elevilor, ceea ce l-a frapat atunci a fost „rusificarea” sistematică.

„Cu câteva diferențe, limba moldovenească și româna sunt una și aceeași limbă, dar sovieticii decretaseră că limba moldovenească este o limbă separată și impuneau ca ea să fie scrisă în alfabet chirilic”, explică el. Cărțile în limba română erau rare în librăriile din Chișinău, probabil eliminate din ordinul Partidului Comunist din Moldova.

Bătălia limbilor

Încă din 1987, Marc Crépon se întreba: „Nu ar fi limba o chestiune suficient de explozivă pentru a zgâlțâi imperiul la frontierele sale?” Astăzi, această idee îi apare ca o cheie pentru înțelegerea realității: „Ceea ce rușii prezenți pe pământul ucrainean, ca și pe pământul moldovenesc, nu au acceptat niciodată este că, după independență, limba rusă nu mai este centrul vieții publice, politice și intelectuale”.

Această bătălie a limbilor este de regăsit și sub condeiul lui Iulian Ciocan, unde un personaj este un profesor de latină, un altul este responsabil cu Ziua Limbii Române, și unde, neîncetat, „ursul rus” amenință că va înghiți dintr-o suflare cultura non-slavă.

Pe Bulevardul Stefan cel Mare se poate admira un uriaș steag european din ceramică. Un steag diferit de cele arborate în capitala Uniunii Europene. Pentru că cererea de aderare la UE făcută de președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, pe 3 martie 2022, trezește multe speranțe.

Dacă s-ar produce aderarea, Europa Occidentală ar valoriza mai mult creația moldovenească? Pentru scriitori, dilema este veche: pe de o parte, în Est, limba și literatura lor erau interzise; pe de altă parte, în Occident, scriitura lor este considerată doar un produs secundar al literaturii române. Ca și cum Moldova nu a existat.

Și totuși, cât de râvnită a fost, în istorie, această Moldovă care „nu a existat”! Valeria Suruceanu, directorul Muzeului de Istorie Chișinău, ne arată colecția, găzduită de un fost turn de apă sovietic. O vizitezi urcând o scară metalică în spirală. Planul muzeului devine clar: la fiecare etaj, un asupritor. Mai întâi a fost Imperiul Otoman, care a anexat Basarabia până în 1812, apoi Rusia țaristă, din 1812 până în 1918, apoi „România Mare” până în 1940, iar URSS jumătate de secol, din 1940 până în 1991.

„Vasalizare, prădare, umilințe, deportări: despre toate acestea, bătrânii din Moldova nu vorbesc de bunăvoie, doar atunci când au încredere în tine, la sfârșitul unei mese îmbelșugate... În multe familii, rănile sunt încă deschise.

La ultimul etaj al muzeului, o expoziție comemorează pogromul din 1903. Într-o perioadă în care peste 40% din populația Chișinăului era evreiască, acest pogrom este considerat de către istorici ca un prevestitor al Holocaustului de mai târziu. La acel moment, Gorki, Tolstoi... s-au revoltat. „Crimele de la Chișinău sunt consecința directă a propagandei guvernului rus”, scria Tolstoi. Acest pogrom l-a inspirat pe poetul Haïm Bialik (1873-1934) să scrie una dintre cele mai faimoase poezii ale sale, „În orașul masacrului”. Iar Herman Shapiro a compus o sonată pentru vioară și pian, numită „Masacrul de la Chișinău”. Ca și cum materia primă a artiștilor de aici ar fi, dintotdeauna, groaza și frica.

Solidaritate cu scriitorii și artiștii ucraineni

În 2022, barbaria invadatorului rus din Ucraina a fost inspirația spectacolului de poezie Recviem pentru Bucha, regizat de dramaturgul Mihai Fusu. Produs de centrul de artă Coliseum, în colaborare cu Teatrul Național al Moldovei, „acest spectacol reunește poezii ale scriitorilor ucraineni, moldoveni și români, toate scrise după 24 februarie 2022”, explică Fusu. Ideea îi aparține scriitorului moldovean Dumitru Crudu, care a tradus poezia ucraineană și a selectat poeziile autorilor moldoveni și români. Piesele lui Mihai Fusu, montaje de mărturii pe care el le numește „teatru documentar”, amintesc de opera Svetlanei Alexievici.

Premiera Recviemului pentru Bucha a avut loc pe 9 mai. „Pentru a onora victimele celui de-al Doilea Război Mondial și pentru a protesta împotriva spiritului războinic”, notează dramaturgul.

Solidaritatea cu scriitorii și artiștii ucraineni este puternică. Asistăm la prezența la Chișinău a Operei din Harkov, exilată la Bratislava, dar care vine să ofere o reprezentație foarte încărcată de simboluri „Zaporojanul de peste Dunăre”, a lui Semen Hulak-Artemovsky (1813-1873), prima operă compusă în limba ucraineană, din secolul al XIX-lea.

Iulian Ciocan a insistat să ne ducă la prânz la o cramă. De îndată ce părăsești orașul, înțelegi de ce acest pământ a fost un obiect constant al dorinței cuceritorilor. Câmpuri, vii, păduri. Ținutul moldovenesc este o comoară. Există cernoziom (din cuvântul rus chernoziom, „pământ negru”), un amestec rar de humus, potasiu și fosfor care îl face excepțional de fertil. Și perfect pentru păstrarea vinului. La Cricova, o cramă gigantică adăpostește mii de sticle din colecția personală a lui Vladimir Putin.

Vor ajunge rușii acolo mâine? „Între arme și vinuri premiate, ei sunt deja aici”, conchide, scrâșnind din dinți, scriitorul.