Premium
Ajuns deputat al României după ce umfla baloane pe străzile din Norvegia, Iulian Bulai a devenit atotcunăscător: când nu dă lecții jurnaliștilor despre cum se abordează o știre, dă lecții academicienilor cine e demn și cine nu pentru a primi indemnizație de merit. Instalat președinte al Comisiei de Cultură din Parlament, Bulai a creat un precedent în istoria Academiei Române. Interpretând eronat o decizie clară a judecătorilor, Bulai, un userist fervent anti-clerical al Bisericii Ortodoxe Române și un adversar declarat al ortodocșilor ”pupători de moaște”, s-a opus ca ÎPS Andrei, mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, să primească indemnizația de merit de la Academia Română din postura de proaspăt membru de onoare. Este o premieră nedorită comisă de un politician străin cu totul nu doar de mediul academic, ci și de înțelegerea unor verdicte clare ale judecătorilor.
După poziția Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, Preasfințitul Ignatie, episcopul Hușilor, îi predă o lecție ”opresorului Bulai”, care nu a reușit să deslușească nici măcar lucrurile simple ale unei sentințe judecătorești. ”De fapt, întreaga postare despre satisfacţia imensă, vecină cu starea de extaz, este o aplicare „democratic-stângistă” salvaţionistă, în filigran, a cuvintelor lui Alexandr Soljeniţîn”, scrie PS Ignatie, care adaugă: ”ar fi trebuit să consulte măcar o singură carte, fapt care l-ar fi ţinut deoparte de a macula securistic şi adolescentin (mea culpa pentru acest ultim adjectiv) biografia unui om”.
”„Opresorul” Iulian B. şi „transparentul” Andrei A.
Ori de câte ori reuşesc să citesc puseurile „culturale” ale domnului Iulian Bulai cu privire la „asumarea trecutului nostru” şi cu privire la încercarea sisifică „de a transparentiza trecutul comunist al României”, mintea îmi alunecă, inevitabil, pe un motto aşezat de către Thierry Wolton la începutul unui capitol, intitulat sugestiv „Vânarea celuilalt”, din cartea O istorie mondială a comunismului: încercare de investigaţie istorică. Când moare corul: victimele (II): „Regimul totalitar comunist este împreunarea dintre minciună şi violenţă” (Hu Ping). În această cheie am reuşit să citesc recenta postare de pe Facebook a domnului Iulian Bulai, care se vrea o colosală izbândă faţă de un „opresor” al regimului comunist, ÎPS Andrei al Clujului.
A face confuzie semantică şi faptică între un opresor comunist şi o persoană filată de organele represive ale Securităţii, mi se pare, nu un gest de rea voinţă, ci violenţă şi ură gratuită, temeinicită pe spusele denigratoare şi tendenţioase ale unuia dintre cele mai anticlericale personaje ale României post-decembriste, Gabriel Andreescu. De fapt, întreaga postare despre satisfacţia imensă, vecină cu starea de extaz, este o aplicare „democratic-stângistă” salvaţionistă, în filigran, a cuvintelor lui Alexandr Soljeniţîn: „violenţa nu are cum să se camufleze decât prin minciună, iar minciuna poate rezista doar prin violenţă”.
Dacă pentru domnul preşedinte al Comisiei de Cultură a Camerei Deputaţilor „opresorul” cu cel filat sau urmărit constituie nişte realităţi interşanjabile, îmi permit şi eu „luxul”, agonisit pe căile cinstite ale adevărului „gol-goluţ”, de a inversa rolurile: Iulian B., „opresorul” şi Andrei A, „transparentul”. Pe ce mă bazez? Dl Iulian Bulai preferă să citeze diatribele unui „cunoscut publicist anticomunist”, tocmai pentru a „împreuna” minciuna cu atacul violent la persoană, fără să verifice verdicitatea acestora prin consultarea dosarului de urmărire al celui pe care îl înfierează cu atâta naturaleţe. ÎPS Andrei, în virtutea dorinţei fireşti de transparenţă, nu doar dicton retoric feisbucist („transparenţa nu este negociabilă”), a făcut public dosarul de urmărire de către Securitate, imediat după ce a primit verdictul CNSAS „Arhiepiscopul Andrei nu a făcut poliţie politică” (2001).
Un om de cultură veritabil atunci când emite nişte opinii sau analize punctuale pe o anumită temă, în mod instinctiv, consultă o bibliografie minimală, pentru a se asigura că nu strânge de gât adevărul, ca să mă exprim puţin colocvial. Dl Iulian Bulai ar fi trebuit să consulte măcar o singură carte, fapt care l-ar fi ţinut deoparte de a macula securistic şi adolescentin (mea culpa pentru acest ultim adjectiv) biografia unui om: S-au risipit făcătorii de basme. Amintiri care dor, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2001. Mai mult, l-ar fi plasat pe deputatul de Neamţ în sfera celui mai democratic principiu al unei abordări oneste şi elegante, fără victorii umorale şi virtuale: audiatur et altera pars.
Dar cum aşa ceva nu a fost cu putinţă, nu-mi rămâne decât să cred că, prin unele postări ale dlui Iulian Bulai (ca cea despre Fecioara Maria, cea despre Mihai Eminescu sau cea despre „opresorul” înfierat), suntem introduşi, cu graţie, în atmfosfera unor „vremuri second-hand” (Svetlana Aleksievici).”, e mesajul transmis de PS Ignatie.
