Filosoful care vede în Bolojan un salvator biblic
Gabriel Liiceanu a publicat pe Contributors un text care ar putea fi citit, fără prea mare exagerare, ca o predică politică. Sub pretextul unei reflecții despre cei doi lideri de care depinde „echilibrul psihic al românilor” – președintele și premierul – filosoful alege să-și concentreze atenția asupra lui Ilie Bolojan, pe care îl transformă într-un soi de Moise al administrației românești. Într-un stil grandilocvent, cu trimiteri la Vechiul Testament și analogii istorice, Liiceanu descrie o Românie aflată în deșertul corupției, pe care doar un conducător providențial ar putea-o scoate spre „pământul făgăduinței”.
Oala cu carne, mana cerească și contabilitatea sacră
Textul abundă în comparații care ridică la rang de revelație gesturile administrative ale premierului. Bolojan este prezentat drept omul care a înțeles „sacralitatea cifrelor” și a reușit, asemenea egiptenilor antici, să pună ordine prin registre și statistici. În contrapunct, românii sunt asemănați cu iudeii rătăcitori prin pustiu, care tânjeau după „oala cu carne” a sclaviei, refuzând hrana spirituală oferită de divinitate. Concluzia filosofului este simplă: dacă nu acceptăm contabilitatea riguroasă a lui Bolojan, nu vom ieși din criza morală și economică a tranziției.
Portretul politicianului virtuos, fără pată
Liiceanu merge mai departe și conturează un profil moral aproape ireal al premierului. Bolojan ar fi un om care rostește mereu adevărul, care citește cărți de geopolitică în librării, care inspiră încredere doar prin felul în care privește interlocutorul în ochi. Mai mult, filosoful îl așază pe același raft cu figuri fondatoare ale României moderne: Kogălniceanu, Brătianu, Regina Maria, Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu. Exaltarea se transformă astfel într-un exercițiu de canonizare laic-administrativă, unde un primar și președinte de consiliu județean devine, peste noapte, candidat la galeria marilor patrioți.
Oradea, dovada vie a miracolelor
Argumentul central invocat de Liiceanu este transformarea Oradei într-un oraș „cochet și occidental”, în care investițiile în infrastructură, sănătate și educație ar demonstra virtuțile modelului Bolojan. Bihorul ar fi singurul județ care oferă astăzi românilor senzația că trăiesc deja în Europa civilizată. Din această perspectivă, Liiceanu susține că premierul trebuie „clonat” pentru a putea multiplica succesul la nivel național, iar România ar trebui să-i ofere timpul și libertatea de a conduce țara până la capătul traversării deșertului corupției.
Când filosofia se transformă în laudatio
În fond, textul filosofului nu este o analiză critică, ci o odă adusă unui politician ridicat la rang de erou biblic și garant al salvării colective. Dincolo de faptele administrative reale, retorica elogioasă riscă să reducă complexitatea guvernării la un exercițiu de admirație personală. În loc să dezbată lucid limitele și provocările mandatului lui Bolojan, Liiceanu alege să-l ungă public cu aura profetului. Rezultatul? O demonstrație spectaculoasă despre cum chiar și un filosof poate cădea în mrejele exaltării politice.
O serie de derapaje
Nu este pentru prima dată când Gabriel Liiceanu își abandonează arsenalul critic și se lasă prins în mrejele unui discurs de tip laudatio la adresa unor figuri publice. În 2018, filosoful o ridica pe Laura Codruța Kovesi la rangul de „cel mai bun președinte posibil”, prezentând-o ca o abstracție pură a slujirii și integrității, aproape lipsită de imperfecțiuni umane. În alte contexte, l-a apărat cu fervoare pe Traian Băsescu, justificând derapaje și închizând ochii la excesele unui stil politic agresiv, doar pentru a menține vie narațiunea „reformei” pe care fostul președinte ar fi reprezentat-o. Nu a ezitat să își exprime, de asemenea, admirația față de Vlad Voiculescu sau Dan Barna, descriindu-i ca speranțe ale unui nou început, deși experiența politică a arătat rapid limitele și vulnerabilitățile acestor personaje. Aceste episoade conturează un tipar: Liiceanu pare predispus să își construiască idolii politici dintr-o pastă retorică de admirație necondiționată, în care realitatea complexă și contradicțiile inevitabile ale vieții publice se topesc, lăsând loc unei imagini edulcorate, aproape mitologice. În acest sens, nu Bolojan este o excepție, ci doar cel mai recent beneficiar al unui mecanism prin care filosofia riscă să fie transformată în exercițiu de propagandă afectivă.
Comentează