Cu aproape 30 de ani înainte ca numele Cernobîl să devină sinonim cu dezastrul nuclear, Uniunea Sovietică a fost scena unei alte catastrofe radioactive de proporții. În anul 1957, la complexul nuclear Maïak, situat în apropierea orașului Kâștâm, o explozie a declanșat ceea ce avea să fie recunoscut drept al treilea cel mai grav accident nuclear din istorie, după cele de la Cernobîl și Fukushima.
Deși tragediile de la Cernobîl (URSS/Ucraina – 1986) și Fukushima (Japonia – 2011) sunt cel mai adesea menționate, evenimentele nucleare, clasificate conform Scării Internaționale a Evenimentelor Nucleare (INES), sunt mult mai numeroase încă de la începutul anilor 1950, odată cu răspândirea acestei surse de energie.
Dintr -un total de 24 de evenimente semnificative la nivel mondial – nouă dintre ele în Franța –, Cernobîl și Fukushima ocupă cel mai înalt nivel, 7, desemnat ca „accident major”.
O treaptă mai jos, la nivelul 6, „accident grav”, se găsește un singur caz: catastrofa nucleară de la Kâștâm, petrecută în URSS, în 1957.
Locuitorii credeau că asistă la o auroră boreală
În data de 29 septembrie a acelui an, cerul de deasupra regiunii Celiabinsk, la peste 1.500 de kilometri est de Moscova, a fost luminat de reflexii misterioase, roșiatice, albastre și violet.
Locuitorii, crezând inițial că asistă la o auroră boreală, au fost scoși din această iluzie o săptămână mai târziu, când autoritățile au început evacuarea a 11.000 de persoane din aproximativ douăzeci de sate. Sursa problemei era complexul nuclear Maïak, de lângă Kâștâm.
Această instalație ultrasecretă adăpostea o uzină destinată prelucrării combustibilului nuclear uzat și a plutoniului militar rezultat din demontarea arsenalului nuclear sovietic. Încă din 1947, complexul fusese implicat în fabricarea și rafinarea plutoniului pentru focoase nucleare.
Într-o perioadă marcată de Războiul Rece și de o intensă cursă a înarmărilor cu Statele Unite, URSS-ul punea accentul pe producție, adesea neglijând normele de siguranță, o practică din păcate comună în multe instalații ale vremii.
Între 1948 și 1958, nu mai puțin de 17.000 de muncitori de la Maïak au fost expuși unor doze de radiații care depășeau cu mult limitele recomandate.
Explozia din 29 septembrie 1957 a fost declanșată de o defecțiune a sistemului de răcire al unuia dintre rezervoarele ce conțineau între 70 și 80 de tone de deșeuri nucleare.
Creșterea temperaturii în rezervor a culminat cu o explozie chimică a deșeurilor uscate, printre care acetați și nitrat de amoniu. Forța acestei explozii a fost echivalentă cu cea a 70 până la 100 de tone de TNT, scrie curiozitate.ro.
Cantitatea de radioactivitate eliberată în urma catastrofei a fost estimată la 740 de petabecquereli (740 x 10^15 becquereli), din care 10% a fost ejectată în atmosferă.
Primele informații despre eveniment au fost publicate abia la sfârșitul anilor 1970
Un nor radioactiv a avansat timp de aproximativ zece ore către nord-est, parcurgând o distanță de 300-350 de kilometri și acoperind o suprafață de 20.000 de kilometri pătrați.
Printre elementele radioactive depuse se numărau ceriu 144 (66%), zirconiu 95 (25%), stronțiu 90 (5,4%), ruteniu 106 (3,7%) și cesiu 137 (0,35%). Timp îndelungat, catastrofa de la Kâștâm a rămas un secret bine păzit.
Primele informații despre eveniment au fost publicate abia la sfârșitul anilor 1970 de biochimistul Jaurès Medvedev, un disident sovietic exilat în Regatul Unit, care a scris chiar o carte pe această temă, intitulată „Nuclear Disaster in the Urals” (1979).
Academia de Științe a URSS a recunoscut oficial dezastrul abia în 1988, iar documentele relevante au fost declasificate în 1990. Potrivit datelor oficiale, cel puțin 200 de persoane și-au pierdut viața din cauza cancerelor rezultate din expunerea directă la radiații.
În plus, se estimează că explozia din 1957 și activitatea continuă a complexului au afectat, în diverse grade de gravitate, până la 20.000 de oameni.
Comentează