Premium
Nu mai pot să mă uit la Loredana, cum nu mai pot nici la Raluca Turcan. Nu mai știi cât e om și cât chirurgie plastică.
Țâțe umflate cu pompa la una și buze de parcă au fost pișcate de urzici, imobilitate a faciesului de mortăciune la politiciană. Cred că, dacă ar reuși să râdă, s-ar umple de hemoroizi.
De aceea am evitat să mă enervez cu frumusețea anilor 90 și cârdul de maneliști, ultimul ei clip promovat intens. Stimez mai mult curvele, care-o fac pe bani, decât divele fanate care-și scot talentul rămas, la produs, pe curvăsăreală muzicală. Loredana Groza este o caricatură hidoasă a ceea ce a fost odată. Ar intra într-o neagră depresie, dacă ar avea conştiinţa a ceea ce comite.
Ce am cu maneliştii? Nimic, îi ignor.
Cu stăruinţa permanentă a intelectualilor de stânga, că este în trend să suporţi măcar manelistanul- fiind corect politic, dacă nu te extaziezi în prezenţa lor, n-am cum să-i iau în serios ca produs muzical viabil. Manelele sunt, în special, o eructaţie a falei, ca el nu e nimeni, lumea îl invidiază, să moară duşmanii. Nimeni nu are maşină ca mine, gagică ţâţoficată ca mine, am bani de mă şterg şi la cur cu ei... Cam aşa.
Paralela cu jazz-ul negrilor americani e o poveste cu fundal de prostie. Ăia vorbeau de necazuri, ăştia se mândresc cu parvenirea, cu revărsatul burdihanelor.
Dacă găsesc vreun tip ca Dan Alexe, care zice că "Muzica din clipul Loredanei e repetitivă și plicticoasă, da, însă la fel de plicticoasă pe cât e și boleroul lui Ravel, la care ai învățat că trebuie să te extaziezi.", n-am cum să nu mă gândesc că a luat-o prin bălării. Totdeauna se găsesc intelectuali care să laude comestibilitatea hârtiei igienice.
Alexandru Petria, Scriitor
