Premium
Istoricul Marius Oprea, supranumit "vânătorul de securişti", relatează cum l-a cunoscut pe Andrei Muraru, actual consilier prezidenţial, propunerea preşedintelui Klaus Iohannis pentru postul de ambasador la Washington. Într-un text intitulat "Fostul meu prieten, ambasadorul", Oprea povesteşte cum l-a adus pe Muraru în Bucureşti, să lucreze la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, cum a fost nevoit să-l suspende şi cum s-ar fi răzbunat viitorul ambasador după mulţi ani.
- Context: Consilier prezidențial, Andrei Muraru este propunerea Guvernului pentru președintele Klaus Iohannis, cel care, conform legii ”acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.”. Muraru urmează să fie audiat, în Parlament, cât mai curând, după votarea legii bugetului de stat, în comisiile reunite de politica externă pentru aviz.
"Că Andrei Muraru (în fotografie în prim-plan, în vremea în care era ”la lopată”, în Cimitirul Săracilor la Sighet) urmează să fie numit ambasadorul României în Statele Unite, nu mă miră. Mă miră numai că nu s-a întîmplat și mai devreme – poate numai dintr-un singur motiv: n-a vrut el. Dar mi-am amintit brusc tot ce am pățit, de la el încoace.
Îl cunosc bine pe Andrei Muraru. Spun asta pentru că sînt cel care i-am oferit primul său loc de muncă în Capitală, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, în vara anului 2006, la un an după ce absolvise Facultatea de Istorie a Universității ”Alexandru Ioan Cuza„ din Iași. Am și multe fotografii împreună cu el, din perioada în care eram prieteni. Căci nu mai sîntem – și nu e neapărat vina mea.
Meritul sau vina mea (dacă am vreuna) este că sînt cel care a deschis calea spre putere unui om despre care nu cred că e tocmai potrivit să o dețină. Pe Adrei, la scurt timp după selectarea sa în echipa de tineri cercetători a IICCR, l-am remarcat pentru seriozitate și capacitate organizatorică – tocmai de aceea, l-am ales, dintre toți, să fie director, să-i coordoneze practic pe ceilalți colegi ai săi, în activitatea de cercetare. Am colaborat cu el și m-am minunat de eficiența lui un an și ceva, pînă la un incident care a curmat această colaborare. La finele unei întîlniri cu Constantin Ticu Dumitrescu, fostul președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici, care a avut loc la vechiul nostru sediu, provizoriu oferit de fostul Insitutut Român de Istorie Recentă, Andrei Muraru, fără să realizeze că venerabilul Ticu Dumitrescu, cel care era și președintele Colegiului IICCR se afla în spatele lui, s-a exprimat extrem de ireverențios față de foștii deținuți politici. Nu chiar precum a făcut-o Mădălin Hodor în postarea lui despre ”reeducații” de la Pitești, dar nici foarte departe.
Constantin Ticu Dumitrescu mi-a cerut ulterior să-l dau afară pe Muraru într-un mod imperativ, spunîndu-mi că el nu poate fi ”președinte de onoare” al unei instituții în care un cercetător are o asemenea părere despre foștii deținuți politici, pe care ar trebui să-i respecte. Degeaba am încercat să-i schimb părerea, punînd afirmațiile lui Andrei Muraru pe seama ”tinereții” și impetuozității sale: Ticu Dumitrescu a rămas neclintit. De aceea, a trebuit să-l suspend pe Andrei Muraru din funcție și, discutînd cu el, să-l fac să accepte transferul în calitate de expert la Cancelaria Primului Ministru, cît și să-l anunț că Dorin Dobrincu, proaspăt numit director al Arhivelor Naționale, îi oferă un post de consilier. Sarncțiunea se transforma, practic, în avansare. Dealtfel, prietenul meu, Dobrincu fusese și cel care îl recomandase călduros pe Muraru la angajarea sa la IICCR. Andrei Muraru a acceptat, dar n-am avut de unde să știu cît de tare s-a supărat atunci pe mine, n-a arătat-o niciodată. A colaborat în continuare la IICCR, lucrînd practc ”din afară”, în strînsă colaborare cu noi.
N-am mai avut însă legături, ca pînă atunci, cu Muraru. În februarie 2010, eu am fost înlăturat de la Institut de către ”desantul” condus de Vladimir Tismăneanu, avîndu-l în spate pe președintele Traian Băsescu. Atunci cînd în 2012 Muraru a fost numit în fruntea IICCMER (rezultat din contopirea institutului pe care-l creasem în 2005 cu acela al Memoriei Exilului Românesc), am fost mirat de modul atent în care Andrei își cultivase relațiile sale politice.
Nu mai era demult un novice, venit la București. Într-o discuție pe care am avut-o cu președintele PNL de atunci, Crin Antonescu, cu care am fost bun prieten încă din anii ’80, ai studiillor comune la Facultatea de Istorie din București, am înțeles că readucerea mea în fruntea insitutului se lovise de împotrivirea lui Victor Ponta, dar că Muraru e și în grațiile acestuia. N-am insistat, nu muream să fiu șef, iar garanțiile lui Crin că-mi pot relua activitățile de investigare arheologică a crimelor comunismului mi-au fost suficiente. Despre Andrei Muraru ca șef, ce pot spune? Decît că să te ferească bunul Dumnezeu ca, vreodată, un fost subaltern să îți ajungă șef. Am constatat (și nu numai eu) apetența lui de a-și ”spiona” subalternii, de a cultiva o camarilă personală și de a-i face pe cei nesupuși voinței sale, să plece de la Institut. Dar m-am ținut cît de departe am putut de el. Și el de mine, știind că mă bucur de respectul șefului său, Crin, pe linie de partid. Pe care, atunci cînd a venit vremea, l-a părăsit imediat, sărind în ”barca” lui Klaus Iohannis. Și ce n-a putut să facă el atunci – ținîndu-mă la distanță de instituția pe care o fondasem – a făcut-o, cu o răbdare de păianjen, în 2020, prin ”mîna” Alexandrei Toader, cînd am fost din nou înlăturat de la institut.
Nu știu care a fost locul și rolul lui Andrei Muraru în preluarea PNL-ului de către Klaus Iohannis, în 2014. Preupun că nu unul mărunt, atîta vreme cît, imediat după ce a ajuns la Cotroceni, Iohannis l-a și numit, în 22 decembrie 2014, consiler prezidențial. Atît Andrei, cît și fratele său geamăn, Alexandru, (actual deputat PNL de Iași) erau sub protecția lui Relu Fenechiu și a ”grupului de la Iași” din PNL, care îi concentra pe parlamentarii liberali din estul României și avea o puternică influență în partid. Lucru de care habar n-am avut, atunci cînd îl angajasem, în 2006, la Institut.
Numirea lui Andrei Muraru ca ambasador în Statele Unite, la numai cei 38 de ani, cînd alți diplomați sînt la început de carieră și abia se văd numiți în prima lor misiune măruntă la vreo ambasadă a României, bulversează probabil (ca să fiu elegant) personalul din Ministerul Afacerilor Externe. Pentru ei, se dovedește că truda pentru acest vîrf de carieră e inutilă. Dar dacă cineva își închipuie că tînărul Muraru va fi ”mîncat” de ”cuibul de șerpi” de la MAE, se înșeală: îi halește el pe toți odată, la un mic dejun. Muraru nu e susținut doar de Klaus Iohannis. El, cum îl știu, ”se are bine” cu toată lumea care-i poate folosi: și cu useriștii, și cu liberalii. Spune că l-a trimis în judecată pe torționarul comunist Vișinescu, dar este și cercetător la Institutul ”Elie Wiesel”. E ”echidistant”, cum îi șade bine unui ambasador.
Ca o concluzie, modul în care Andrei Muraru și-a construit pînă acum cariera, căzînd întodeauna în picioare, este un adevărat ”success story”, după expresia lui Ion Iliescu. Îi mai rămîne de cucerit o singură frontieră, în viitorul său luminos: palatul Cotroceni. Numai că are o problemă: funcția nu e una care poate fi obținută prin numire. Iar Muraru are orice, numai charismă nu", scrie Marius Oprea pe Facebook.
