Ministrul Culturii, Andras Demeter, propune una dintre cele mai radicale reforme din ultimele decenii în domeniul patrimoniului cultural din România. Într-un amplu interviu pentru AGERPRES, acesta vorbește despre un sistem „piramidal”, „încremenit”, în care instituțiile au ajuns să fie mai importante decât funcțiile reale pentru care au fost create. Rezultatul: blocaje, avize întârziate cu anii, responsabilități disipate și un patrimoniu care se degradează în ritm accelerat.
Demeter afirmă că reforma are un scop clar - trecerea de la legislația construită pe instituții la un sistem bazat pe funcții și fluxuri de lucru, iar asta ar însemna eliminarea unor structuri „moștenite”, „mumificate”, reorganizarea comisiilor, digitalizarea completă a circuitului avizelor și posibila reintegrare a atribuțiilor Institutului Național al Patrimoniului (INP) în Ministerul Culturii.
„Toată legislaţia este construită pe sistemul de instituţii şi nu pe funcţii. Şi aici avem instituţii. O instituţie numită Ministerul Culturii, care e autoritate, e pe schemă de instituţie. O instituţie numită Institutul Naţional al Patrimoniului (INP). Alte instituţii, 42 la număr, direcţiile judeţene. Şi problemele reale, care ar fi activităţile sau funcţiile de prezervare, de conservare, responsabilităţile, ele de fapt se pierd în acest sistem piramidal al instituţiilor. Se pierde esenţa, se pierd responsabilităţile, se pierd funcţiile şi de aceea nu poţi construi nişte fluxuri procedurale în care o sesizare are un drum”, a declarat Andras Demeter, într-un interviu acordat Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES.
Ministrul Culturii consideră că o soluţie pentru redresarea activităţii domeniului o constituie renunţarea ''la această prismă a instituţiilor care se creionează, nişte instituţii beton cărora le scapă esenţa'', şi introducerea Codului patrimoniului într-un pachet de legi, ca o "verigă foarte importantă dintr-un lanţ" care începe cu Legea cadru a Culturii şi continuă cu Codul patrimoniului, Codul diversităţii şi creaţiei contemporane şi Codul media, audiovizual şi cinematografie.
El admite că, la momentul actual, nu are o soluţie pentru toate problemele, dar va continua dialogul "nuanţat", "cu ceilalţi colegi din grupurile de lucru şi conducerea Institutului Naţional al Patrimoniului''.
„Spun doar că, la această oră, am cam inventariat tipurile de probleme, sursa acestora şi că am mai multe variante de soluţionare, de rezolvare, de ieşire din impas. Atunci când presa m-a întrebat dacă lucrurile sunt decise, când va fi, ce va fi, când şi cum va dispărea INP şi cum va fi acolo şi câţi oameni unde vor fi, atunci am răspuns: deocamdată, nu sunt decise acestea. Dacă ar fi decise, n-am mai avea despre ce discuta, că aţi avea un act normativ, cel puţin în consultare. Deocamdată nu există un act normativ în consultare, pentru că încă n-am ajuns decât la inventarierea problemelor şi la identificarea câtorva variante de soluţii. În momentul în care vom ajunge la această etapă, după ce (...) se vor calma spiritele, e posibil să reluăm discuţia şi să luăm decizia finală pe care să o aşternem pe hârtie şi să o punem în consultare. Până atunci discutăm de ipoteze”, a transmis Andras Demeter.
Redăm interviul integral
AGERPRES: Domnule ministru al Culturii, Andras Demeter, aţi afirmat că am ajuns la o situaţie în care gestionarea patrimoniului e un factor de risc la siguranţa naţională. Puteţi să fiţi mai explicit?
Andras Demeter: Nu eu am afirmat. Eu am preluat o afirmaţie care se vehiculează în spaţiul public, înainte de orice, şi este vehiculată de către ONG-urile care se ocupă sau îşi propun să rezolve probleme în domeniul patrimoniului cultural naţional. Mai apoi, această sintagmă apare şi în informările şi în rapoartele pe care le primesc, alături de semnalarea mai multor situaţii problematice în domeniu. Deci, practic, eu n-am fost sau nu sunt decât un ecou, un mesager care retransmite aceste semnale şi care, văzând conţinutul acestor informări şi rapoarte, realizez dimensiunea reală a problemei cu care ne confruntăm.
O precizare. Astea nu sunt probleme născute de ieri, de azi. Sunt probleme acumulate în timp. Sunt probleme care s-au adunat traversând o perioadă de câteva decenii în care patrimoniul cultural naţional, în regimul anterior 1989, nu a reprezentat decât formal o preocupare, pentru că altul era obiectivul dezvoltării socialiste, nu neapărat prezervarea şi conservarea patrimoniului. După care a urmat o perioadă în care suntem şi acum, care dăinuie de vreo trei decenii şi jumătate, în care - resursele naţionale fiind limitate, iar provocările fiind multiple, toate domeniile având lacune, lipsuri şi probleme de rezolvat - patrimoniul a rămas întotdeauna undeva ultima roată la căruţă. Şi, uite aşa, degradarea anumitor obiective, lipsa intervenţiilor, lipsa conservării au condus la o situaţie amplă şi destul de precară, în multe cazuri.
Or, în momentul de faţă, dacă ne gândim la tot ce înseamnă valoarea acestui patrimoniu, dacă am putea să cumulăm nişte valori incomensurabile, atunci putem vorbi de un risc asupra securităţii naţionale, pentru că naţiunea este reprezentată, înainte de orice, de trecutul său şi de modul în care acest trecut este prezervat şi este dus către viitor. Or, o naţiune fără trecut şi cu un prezent incert putem să afirmăm că este într-un pericol.
AGERPRES: Totul a pornit de la, cum să zic, ideea, zvonul, că se doreşte înglobarea Institutului Naţional al Patrimoniului în structura Ministerului Culturii. Şi de aici o serie de afirmaţii ale doamnei Zaharia (managerul Institutului Naţional al Patrimoniului, Oana Zaharia - n.r.), care respinge unele acuzaţii ale ministerului, petiţia de care aţi amintit şi dumneavoastră. Nici USR nu este de acord. Şi Academia a avut o poziţie. Dumneavoastră cum vedeţi problema? Acuzaţi de ceva INP?
Andras Demeter: Acum ar trebui să ne îndepărtăm un pic de acest set de întrebări şi să facem puţină ordine. (...) Trăim într-o perioadă în care spaţiul public a devenit un amplu forum de dezbateri. Problema este că faţă de vechile forumuri, unde întotdeauna erau nişte adevăraţi formatori de opinie, care enunţau câte o temă, care se supunea dezbaterii, aveau probabil nişte parteneri de dialog, cred că aveau şi nişte moderatori pregătiţi.... deci, acolo, lucrurile erau cumva ţinute în cadrul unui dialog aplicat. În prezent, în agora modernă, aceste lucruri nu se mai întâmplă. Toată lumea enunţă lucruri adevărate sau false, susţinute sau nu, documentate sau nu, şi ele se rostogolesc pur şi simplu, generând astfel tot felul de reacţii, tot felul de luări de poziţii, unele mai neinspirate decât altele. De ce? Oricât de pregătit şi oricât de inspirat ai fi, în momentul în care enunţul este greşit sau este fals, poziţionarea ta nu poate fi cea corectă, chiar dacă îţi propui acest lucru. Şi de aici, de fapt, constatăm că majoritatea dintre actorii care îşi exprimă, liber de altfel, punctul de vedere, nu sunt decât nişte figuranţi într-un spectacol de rostogolire a ştirilor false. Noi toţi în presă discutăm cât de periculoasă este această instituţie a fake news-ului, ce riscuri, ce ameninţări înseamnă ea. Dar nu ne dăm seama că, de fapt, volens, nolens, cam toţi suntem fie atinşi, fie victime, fie atraşi în capcană. Ei bine, asta a fost uşor contextualizarea. Hai să încercăm ca, în acest context care s-a născut, să răspundem la întrebări.
De la preluarea mandatului, am creat un grup de lucru din 40 şi ceva de personalităţi din diverse domenii ale patrimoniului cultural naţional, fie vorba de patrimoniul construit, de patrimoniul mobil sau imobil, fie vorba de patrimoniul imaterial, fie vorba de patrimoniul arheologic. Şi ne-am propus să facem ceea ce s-a început în urmă cu nişte ani de zile - Codul Patrimoniului. Ne-am apucat de treabă, am luat INP, am luat toţi specialiştii, toţi colegii şi, văzând şi făcând, ne-am dat seama că degeaba aprofundăm Codul Patrimoniului în formula existentă, instituţionalizată, în care discutăm, că suntem pe pistă greşită. Dacă nu reconsiderăm actorii din această ecuaţie, atunci, inevitabil, proiectul de act normativ va fi într-o zonă a erorii. Şi atunci am început discuţiile, încă din luna iulie, asupra mai multor ipoteze.
Dar pentru asta avem nevoie de o mică trecere în revistă a situaţiei de fapt în care suntem şi care este o situaţie moştenită şi menţinută în aceste trei decenii şi jumătate. Conform Constituţiei şi conform legislaţiei speciale în materie, responsabilitatea instituţională în materie de patrimoniu aparţine mai multor actori statali. Unul dintre actorii principali, dintre aceştia, este, fără doar şi poate, Ministerul Culturii, care, de-a lungul deceniilor, a suferit mai multe reorganizări, restructurări, reconsiderări. Una dintre aceste reconsiderări a avut loc undeva la începuturile anilor 2000; eu, personal, ajungând în Ministerul Culturii prima dată în 2005. La scurt timp după aceea, a avut loc o descentralizare a activităţilor şi a responsabilităţilor Ministerului Culturii în materie de patrimoniu, astfel încât atribuţiile sale, care până atunci erau ţinute într-o singură mână, gestionate, aşa cum s-a putut, de către Ministerul Culturii, au fost desfăcute şi au fost, pe de-o parte, externalizate către ONMI, al cărui succesor, puţin mai târziu, a devenit INPN, Institutul Naţional al Patrimoniului, ONMI fiind Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice.
O altă 'halcă' de responsabilităţi a fost transferată, eşalonat, acestor Direcţii judeţene pentru cultură, care sunt nişte structuri cu personalitate juridică şi care reprezintă braţele din teritoriu ale Ministerului Culturii, fiind nişte instituţii deconcentrate. Deci este o diferenţă între externalizare şi deconcentrare.
Pe lângă aceştia mai apar nişte actori. Conform legii apar aceste comisii naţionale şi, respectiv, comisii zonale de monumente istorice. Comisiile zonale gestionează cam două treimi, dacă nu puţin mai mult, din dosarele anuale. Deci, dacă luăm 10.000 de dosare pe an, cam 8.000 sunt gestionate de către aceste Direcţii judeţene şi, implicit, ca şi organisme consultative de specialitate, de către comisiile zonale ale monumentelor istorice.
La nivel naţional, sunt comisiile naţionale care sunt, pe lângă Ministerul Culturii, care are o direcţie şi el, Direcţia Patrimoniului Cultural, care emite avizele în zona, în principal, a monumentelor de categoria A, dar şi în zona patrimoniului cultural imaterial, dar şi în zona arheologică, care nu are comisii zonale, are doar Comisia Naţională de Arheologie. Cam ăştia sunt actorii instituţionali statali.
Pe lângă asta, în ultimii 30 şi ceva de ani, mai cu seamă în ultimii câţiva ani, au apărut diverse structuri ale societăţii civile, diverse organizaţii, care (...) au ca obiect de activitate gestionarea problemelor, inclusiv în regim de intervenţii de urgenţă, există deja nişte structuri asociative, care şi ele, la rândul lor, îşi asumă un rol foarte important în întreaga ecuaţie.
Problema este că în această ecuaţie cu atâţia actori, din păcate, constatăm că responsabilitatea este cea care are de suferit, pentru că este disipată. Constatarea este foarte simplă. Orice problemă avem, la un moment dat, nu există un sediu real al materiei. Tot timpul Ministerul Culturii este responsabilul principal şi este cel care este tras la răspundere. Lui i se adresează întrebările, dar răspunsurile întotdeauna trebuie căutate în acest cerc. Care cerc în aceşti ultimi ani a devenit unul vicios. A devenit un fel de carul cu fân în care trebuie să găseşti un ac, chiar dacă acul respectiv este o întrebare cât se poate de simplă, care este situaţia actuală, de exemplu, a Listei monumentelor istorice. Trebuie să te duci la INP să vezi... dacă.... După momentul acela, primeşti un răspuns, se verifică de către centru şi constaţi că acel monument există scriptic, dar nu există faptic. Te duci înapoi, mai durează două-trei săptămâni sau câteva zile, ceri nişte informaţii, constaţi că, de fapt, da, într-adevăr, a intervenit ceva, dar această listă n-a mai fost actualizată din 2015. Problema este că şi din 2015 nu putem vorbi de actualizarea listei, ci de o republicare a listei în forma şi în stadiul în care era ea. Deci, lacunele persistă.
Dacă vorbim despre o avizare la nivelul Comisiei Zonale, atunci există o procedură. Prima dată este sesizată Direcţia Judeţeană pentru Cultură, care, în funcţie de complexitatea dosarului şi de conţinutul acestuia, sesizează Comisia Zonală, care decide dacă este competentă ea sau dacă trebuie transferat la direcţia din cadrul Ministerului Culturii. Pe urmă vine dosarul, cu şine dacă se poate, ajunge după un timp în Ministerul Culturii, dar acolo se constată că, de fapt, dosarul este incomplet sau nu este bine administrat. Se mai întoarce la Direcţia Judeţeană X, iar după un timp, ajunge înapoi în Ministerul Culturii şi Comisia de Evidenţă constată că, de fapt, mai este sesizată cu aceeaşi problemă de către o altă entitate, de data asta, să spunem, un actor privat, un ONG, care, spre deosebire de situaţia cu care este sesizată by one hand, care propune, să zicem, clasarea unui număr de obiective, cealaltă propune clasarea ansamblului pe de-a-ntregul. Nemaivorbind că (...) era mai uşor acum 30 şi ceva de ani, 40, 50 de ani, când nu erau proprietari, era doar statul. Acum apare şi proprietarul, care a investit, care a cumpărat, care are nişte interese şi economice, dar poate şi ecologice. Da? Şi, de fapt, tu te trezeşti în Ministerul Culturii cu două dosare, cu obiectiv identic, obiect şi subiect şi raţiune identice, doar că două abordări diferite şi nimeni nu-şi asumă responsabilitatea.
Ei bine, în această situaţie, te trezeşti că comisia respectivă de evidenţă, înainte să-şi administreze una din cele două căi, cere o părere de specialitate de la INP. INP este sesizat. Dosarele amândouă se duc acolo. INP analizează, îşi dă seama că există un conflict, după care trebuie să vadă: 'Stai un pic. Cu care continuăm?'. Se întoarce la Ministerul Culturii, după care Ministerul Culturii trebuie să observe că, de fapt, au fost nişte vicii procedurale şi unul din dosare nu ar fi trebuit să ajungă acolo unde a ajuns, ci mai avea de aşteptat pentru că, pur şi simplu, nu a fost corect administrat sau există nişte alte interese care au făcut ca acel dosar să facă o depăşire din dreapta, pe banda de accelerare. Bun, atunci se dispune un control. Controlul, după câteva săptămâni, ajunge la nişte concluzii. Ba că se întoarce, ba că într-adevăr a fost neortodoxă respectiva depăşire, ba că ar trebui să meargă următorul. Se întoarce totul la Comisia Zonală, la Direcţia Judeţeană. Direcţia Judeţeană începe, la presiunile ONG-urilor sau ale patronului, nu contează, ale proprietarului, sau de genul Ministerului Culturii care spune: 'Dom'le, stai o secundă, avem întrebări din societatea civilă. De săptămâni întregi. Dosarele astea stagnează de ani de zile unele'. Pentru că tot această speţă uneori durează ani de zile. Şi atunci, iarăşi toată lumea intră în vrie. Depinde de situaţii şi de presiuni. Cu cât vine un dosar din zona ONG-urilor, cu atât presiunea devine mai mare, pentru că lucrurile sunt mult mai vocale şi sunt mult mai intens rostogolite.
Deci, am încercat să vă dau acest exemplu, puţin mai detaliat, ca să înţelegeţi situaţiile, să zicem, mai complexe. Dar, în situaţiile cele mai simple, suntem acum în momentul în care de câteva luni, cred că de vreo şase luni, şase luni şi jumătate, avem un act normativ nou. OUG 31, care, pe lângă toate aceste neconformităţi şi inadvertenţe şi complicaţii între diverşii actori, instituie un termen foarte strâns şi foarte strict de 30 de zile, timp în care orice aviz trebuie emis, inclusiv în materie de monumente istorice. 30 de zile. Noi vorbim de ani de zile în care circulau dosarele astea. În 30 de zile, dacă avizul nu este emis, atunci solicitantul poate considera intervenirea avizării tacite. Asta înseamnă adio, la revedere, protecţie. Deci toţi actorii despre care v-am vorbit, de la societatea civilă până la deconcentratele şi excentralizatele Ministerului Culturii sau centrul în sine, rămân de fapt nişte iluzii optice şi auditive, pentru că avizarea este considerată îndeplinită prin nerespectarea termenului. Deci întregul demers devine unul caduc, unul lipsit de obiect şi ajungem iarăşi la prima întrebare. Aici intervine, într-adevăr, ameninţarea securităţii naţionale.
În toată această ecuaţie una dintre soluţiile care au apărut ca fiind fezabile este ca, după 20 şi ceva de ani, să revenim şi să facem "Ordo ab Chao", cum zic unii, să facem puţină ordine în acest haos şi să vedem dacă nu ar fi mai bună abordarea revenirii la centru a tuturor atribuţiilor externalizate sau deconcentrate, astfel încât unde este responsabilitatea, răspunderea, acolo o să fie şi instrumentele de lucru, pentru că e posibil ca astfel, pe de o parte, să poţi scurta aceşti timpi pierduţi între diverse actori, pe de o altă parte, dacă restructurăm într-adevăr şi reconsiderăm toate fluxurile, nemaivorbind de trecerea de la dosarul cu şine la un sistem digital în care există un flux pe o platformă, cum ar fi E-patrimoniul, care să gestioneze întreaga procedură, astfel încât până la urmă să poţi respecta termenul de avizare şi, la sfârşitul celor 30 de zile, care, pe cale de excepţie, o singură dată, pot fi extinse până la 60 de zile, dacă, într-adevăr pe acest flux, se constată nevoia unor clarificări.
Din momentul în care instituţia avizatoare se adresează solicitantului cu nişte clarificări, acelea o singură dată pot fi cerute şi pentru asta mai dobândeşte 60 de zile. După aceea nu mai intră în comisii, ci pur şi simplu se emite avizul care, prin eliminare, nu există decât două şanse: dacă nu ai avut nevoie de clarificări, este clar că eşti în situaţia în care poţi emite aviz sau poţi respinge; dacă ai solicitat clarificări şi nu ai voie să te întorci la comisie, este o singură cale, aceea a avizului condiţionat, pentru că, teoretic, ai primit răspuns, nu mai ai voie să intri în comisie, înseamnă că ai luat act de modul în care solicitantul îţi răspunde la clarificări, la întrebări, şi vei emite un aviz care preia acele soluţionări sau îşi menţine în continuare dubiile şi le notifică sub forma avizului condiţionat.
Această ipoteză de a de a reveni asupra plasării de responsabilitate de către Ministerul Culturii din acele vremuri către terţi este o ipoteză pe care am discutat-o cu conducerea INP din primele zile de mandat, adică de la începutul lunii iulie. Această comunicare a fost perpetuă, constantă, nu chiar zilnică, dar săptămânală. Între mine, ceilalţi colegi din grupurile de lucru şi conducerea INP. Da. În această procedură, în acest dialog, nu au fost introduşi actorii terţi, care sunt societatea civilă. Pentru că noi analizam nişte ipoteze. Nu era momentul ca în analizele de ipoteze să introducem terţi, pentru că avem destule probleme noi între noi, între multitudinea acestor actori despre care v-am vorbit. Dacă mai complici dialogul şi cu terţii, ajungi unde, involuntar, am ajuns acum.
Şi îmi spuneţi dumneavoastră că există petiţii, că există astea, că există nu ştiu ce. Da. Căruţa a luat-o uşor înaintea boilor, dar e firesc într-un fel pentru că ceea ce ne leagă pe toţi aceşti actori, indiferent de capacităţi şi indiferent de modalităţile de abordare, este până la urmă grija şi preocuparea faţă de patrimoniu. Şi atunci este foarte firesc ca fiecare, din această grijă, unii să fie mai precipitaţi, alţii să fie mai relaxaţi, alţii mai liniştiţi, alţii mai dorm în papuci, iar eu mă aflu undeva în mijlocul lor şi sunt o ţintă vie a tuturor, dar asta este în fişa mea de post. Nu e nimic nou în asta.
AGERPRES: Practic, ce veţi întreprinde?
Andras Demeter: Vom continua dialogul, pe care l-am început şi care necesită a fi nuanţat, dar, înainte de orice, ar trebui ca toată lumea să mai inspire, să expire, să se liniştească un pic, să înţeleagă că, indiferent pe ce cheie abordează ştirile alarmiste, cheie mai naţionalistă, cheie mai extremistă, o cheie diplomatică, o cheie participativă, nu contează. Dar nimic nu se mănâncă atât de fierbinte. Nimeni nu doreşte să facă această situaţie - înrăutăţită în opinia noastră, a mea şi a noastră, până la limita suportabilului - nimeni nu vrea să o înrăutăţească şi mai mult. Toată lumea, începând cu mine şi continuând cu ceilalţi, vrem doar să îmbunătăţim. Cum? Prin eliminarea timpilor morţi, prin eliminarea suprapunerilor, prin eliminarea unor structuri, care, prin moştenire, sunt deja osificate, sunt mumificate.
Şi aici aş vrea să facem o paranteză. Toată legislaţia este construită pe sistemul de instituţii şi nu pe funcţii. Şi aici avem instituţii. O instituţie numită Ministerul Culturii, care e autoritate, da, e pe schemă de instituţie. O instituţie numită INP. Alte instituţii, 42 la număr, direcţiile judeţene. Şi problemele reale, care ar fi activităţile sau funcţiile de prezervare, de conservare, responsabilităţile, ele de fapt se pierd în acest sistem piramidal al instituţiilor. Se pierde esenţa, se pierd responsabilităţile, se pierd funcţiile şi de aceea nu poţi construi nişte fluxuri procedurale în care o sesizare are un drum, intră carnea, intră alea şi iese cârnatul la final. Nu poţi avea, pentru că totul este cumva pe aceste piramide separate, care nu au tunele între ele. Nu comunică.
Deci până când nu reuşim să ieşim din această capcană, până când nu vom avea curajul să intrăm şi să demolăm aceste structuri învechite, până când nu vom avea curajul să reconsiderăm aceste comisii naţionale sau comisii zonale, care şi ele sunt nişte elemente moştenite dintr-o perioadă în care nici măcar dosarul cu şine nu era generalizat... Sunt moştenite dintr-o perioadă şi sunt construite pe un anumit tip de abordare.
Imaginaţi-vă, conform legii, că avem o Comisie naţională a monumentelor istorice, care e formată din 21 de membri, diverse personalităţi, cu diverse pregătiri, cu divers prezent, trecut şi viitor, care, în acelaşi timp, toţi provin din aceeaşi masă de specialişti la nivel naţional, au terminat istorie, arhitectură, diverse specializări, sunt urbanişti sau peisagişti, sau tot felul de meserii din acestea vocaţionale pe care le-au studiat. În timp şi-au dobândit nişte cunoştinţe, s-au specializat pe zona de patrimoniu, care, deşi nu are universităţi sau facultăţi distincte, dar, prin experienţă poţi să dobândeşti şi prin atestări şi certificări, într-adevăr, primeşti şi ştampile şi patalama şi eşti expert în această zonă. Dar în toţi aceşti ani nimeni nu s-a preocupat ca - vorba aceea - de la grădiniţă până la facultate şi post universitar să existe o pregătire. Foarte interesant această lipsă în opinia mea. Paranteză închisă. Deci aceşti specialişti - concomitent cu faptul că sunt cooptaţi pentru o durată de doi ani şi cu nişte mandate care se mai pot prelungi în aceste comisii - ei sunt actori activi în viaţa de zi cu zi. Sunt angajaţi în diverse instituţii, sunt profesori universitari, sunt arhitecţi, sunt creatori, sunt oameni care au societăţi comerciale, sunt oameni care au o viaţă economică.
În această ecuaţie, sunt inevitabile conflictele de interese. Dar, având în vedere că toată această structură este predefinită, preconstruită, iar dosarele vin cum vin, niciodată nu ştie nimeni unde apare conflictul de interese decât când sunt toţi 21 la masă. Nemaivorbind de faptul că, cu excepţia ultimei perioade postpandemice, reuniunile erau doar în format fizic. Deci 21 de oameni. (...) Şi în prezent, am situaţii în care în CNA, Comisia Naţională de Arheologie, într-o singură şedinţă, într-o singură zi, este un număr de peste 500 de dosare. Fiecare cu responsabilitate şi complexitate, de la minim la maxim. Adică, extrem de diverse. 500 de dosare. Cum poţi gestiona toate acestea?
Dar hai să rămânem la speţa pe care o discutăm. Abia când eşti la masa mare, abia când ai dosarul în faţă... Bine, l-ai mai studiat înainte sau nu, depinde de cât timp ai avut printre celelalte atribuţii şi obligaţii ale tale, prin lupta ta şi a familiei tale de a supravieţui în condiţiile acestea grele în care trăim, ei bine, îţi dai seama că eşti în conflict de interese. Ce faci? Din 21 de membri, eu mi-am dat seama că sunt în conflict de interese, mă ridic de la masă, ies în spaţiul celălalt şi aştept până sunt chemat, că cică au decis în absenţa mea. La următorul dosar, dumneata îţi dai seama că eşti în conflict de interese, te ridici, te duci afară, (...) te abţii, te recuzi, dar eu te-am sprijinit în absenţă. Şi când eram eu afară, dumneata m-ai sprijinit, pentru că suntem colegi. Deci conflictul de interese nu este rezolvat, este doar muşamalizat. Nu mai vorbim de multele situaţii în care aceşti arbitri, care sunt şi jucători, pur şi simplu în loc să aibă o motivare tehnică, ştiinţifică şi juridică, cum ar fi cazul şi locul la această masă, ei, de fapt, prin instituţia votului, care este modalitatea de decizie, pur şi simplu nu votează. Sau pur şi simplu votează împreună, pentru că, deşi soluţiile propuse în dosar sunt cele fundamentate de către solicitant, ei, ca actorii în piaţa liberă, au o soluţie mai bună.
Deci se confundă cumva jucătorul cu arbitrul. Arbitrul, cum ar fi, nu sancţionează greşelile, ci îi spune jucătorului cum să joace. Adică arbitrul, în loc să îşi vadă de treaba lui, se substituie antrenorului. Dacă e să ne gândim un pic. Cam astea sunt situaţiile. Unele, nu putem acum, nu avem timp să explicăm zecile de alte situaţii, dar cam asta este funcţionarea.
Ei bine, hai să ne imaginăm o altă abordare, în sensul în care ai o platformă, intră un dosar, este încărcat, platforma nu te lasă să o încarci dacă nu e completă. Deci, teoretic, cu excepţia falsului vădit, platforma te obligă să ai un dosar care nu parcurge nicio etapă ulterioară, dacă nu corespunde cerinţelor etapei precedente. La un moment dat, când acest dosar este încărcat, imaginaţi-vă că deja se cunoaşte conţinutul dosarului şi, dintr-un corp naţional al experţilor, aceloraşi experţi, dar un singur corp naţional, ai constitui nişte complete de avizare care nu mai trebuie să fie neapărat de 21 de membri, ci pot fi de la trei, la şase, la nouă, nu contează, sau contează în funcţie de specificul şi complexitatea dosarului. Poate fi un dosar foarte simplu. 'Vreau să-mi avizaţi mutarea unui perete strict de legătură, nu de susţinere, dintr-un apartament situat într-o zonă de protecţie a unui monument istoric', ceea ce poate fi numit în mod normal un dosărel mai simplu. Pentru asta nu e nevoie să vii în Comisia Zonală sau să vii în Comisia Naţională, pentru asta pur şi simplu poţi să constitui un complet mic format din specialiştii care sunt pe acea specificitate.
Dacă este un dosar, nu ştiu, construcţia unei autostrăzi, dar putem da aceste exemple şi în patrimoniu material, nu contează, şi în arheologie (...). Dar, pe lângă faptul că ai o zonă, autostrada traversează un sit arheologic sau e limitrofă cu acestea, dar mai are şi nişte biserici, monumente. Nemaivorbind dacă nu cumva te întâlneşti şi cu Limesul Imperiului Roman şi dai de aceste vestigii dacice sau romane, ei, din momentul acela este clar că, cunoscând conţinutul dosarului, trebuie să faci un complet care acoperă toate specializările, din toate domeniile, dar constituind acel complet, cum ar fi pe dosar sau pe calupuri de dosare, din momentul acela, din start poţi elimina conflictul de interese, pentru că cunoşti conţinutul dosarului şi cunoşti specialiştii pe care îi ai şi iei specialişti care să nu mai trebuiască să joace spectacolul acesta de ieşit în cealaltă cameră.
Şi dacă ne gândim că tu mai ai o problemă de rezolvat, anume aceea să nu fii încărcat cu 500 de dosare într-o singură şedinţă, aceiaşi 21 de oameni, pentru că de acolo rezultatul nu poate fi cel, într-adevăr, bine fundamentat, ştiinţific, tehnic, juridic şi aşa mai departe, ci ai o marjă de eroare destul de ridicată. Limitezi numărul cu care un astfel de complet poate fi sesizat şi te duci frumos şi cu încărcătură rezonabilă, timp în care orice specialist poate, într-adevăr, să-şi dedice toate cunoştinţele rezolvării problemei cu care a fost sesizat, dai un flux mai sigur, mai fundamentat şi mai rapid întregului circuit. Şi astfel poţi intra în cele 30 de zile sau în prelungire, dacă dosarul, cu toate acestea, datorită săpării de către specialişti, va dezvolta nişte lacune pentru care trebuie să ceri completări.
Acesta a fost doar un exemplu pe care îl avem în vedere şi în analiză împreună cu specialiştii. Cu specialiştii din România, nu cu specialişti din alte ţări, nu cu specialişti din alte modele mai proaste sau mai bune, ci pur şi simplu cu specialişti din această ţară care, ca şi număr şi pregătire, sunt suficient de mulţi şi suficient de diverşi şi de valoroşi, astfel încât să ne putem baza pe părerea lor, fără a fi nevoiţi neapărat să ne inspirăm din practicile altora. La un moment dat, este posibil - având contacte de-a lungul anilor cu foarte multe ţări, cu foarte multe state membre ale Uniunii Europene, care au un sistem de gestionare a patrimoniului cultural naţional mult mai centralizat decât a fost vreodată în România în Ministerul Culturii şi nu aş vrea să vorbesc neapărat despre Franţa sau Italia, mai sunt şi alte ţări - ei bine, la un moment dat, probabil, după ce se va cristaliza şi vom găsi împreună cea mai bună cale dintre aceste multiple posibilităţi de care v-am vorbit, atunci probabil o să ne uităm şi în ogrăzile celorlalţi.
Până una-alta, ca să închidem acest răspuns, cred că suntem doar într-o situaţie în care s-a alarmat tot satul, dar nu neapărat din grija rezolvării problemelor patrimoniului, ci din prezervarea anumitor interese, poate, mai degrabă, personale.
AGERPRES: Şi pentru că vorbim de patrimoniu, la Govora, ştiţi apelul public, săptămâna trecută, ansamblul Parcului Balnear, Pavilionul băii şi o casă tradiţională... Poate oferi Ministerul o rezolvare?
Andras Demeter: Ministerul Culturii a fost sesizat în urmă cu mulţi ani - dosarele acestea sunt, cum vă spuneam, de întindere lungă în timp, dacă nu mă înşel 2011, s-ar putea să mă înşel şi să fie un pic mai recent - cu clasarea ansamblului. Problema este că între diverşii specialişti şi diversele opinii, întreaga problemă s-a multiplicat şi s-a fărâmiţat în atâta bucăţi încât nu ştiu care sunt motivele reale. Eu spun ce informaţii am la momentul de faţă. Poate că din cauză că unii vor clasarea a tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul, alţii doreau doar clasarea câtorva elemente într-adevăr de reală valoare, cert este că nici până astăzi, deşi Ministerul Culturii la un moment dat a finalizat documentaţia de clasare, acest lucru nu a avut loc. În momentul în care noi discutăm acum, Ministerul Culturii nu are instrumentul legal de a interveni.
Acum mai trebuie să vorbim despre ceva. Toată lumea, în acest val-vârtej în care ne găsim pe acest subiect, spune 'vai că ce se întâmplă, că nu se va mai putea gestiona Timbrul monumentelor istorice', PNR-ul, adică Planul Naţional de Restaurare, care este sublim, dar lipseşte aproape cu desăvârşire, că PNRR este un risc şi că Ministerul nu poate fi şi jucător, şi arbitru. (...) Şi în toată această ecuaţie, lumea uită că INP nu este un ONG, nu este o entitate de drept privat, este o instituţie publică a Ministerului Culturii, în subordinea, sub autoritatea Ministerului Culturii, o instituţie cu autonomie instituţională şi de aici intervin nişte probleme.
Pentru că gestiunea TMI, a Timbrului Monumentelor Istorice, are nişte probleme. Şi de aici am pornit. De exemplu, de ce nu există nici în prezent, dacă vorbim despre un fond constituit dintr-o taxă parafiscală pe care o plăteşte cetăţeanul, nu vine neapărat de la bugetul de stat sau are alte surse. Colectarea taxei este o altă lacună instituţională a INP. Deci avem o rată de colectare din când în când mai proastă decât reuşeşte AFCN să colecteze pentru Fondul Cultural Naţional, sau la fel de proastă cum o are Centrul Naţional al Cinematografiei, dacă vorbim de o altă taxă parafiscală care este Fondul Cinematografic. Dar să spunem că din cât ai reuşit să colectezi, dacă tu nu ai obligaţia închiderii anului financiar şi ai dreptul reportării sumelor, tu ar trebui şi ai putea să ai o sumă dedicată pentru ceea ce domeniul acesta al protejării şi conservării patrimoniului naţional îl cunoaşte, prin definiţii legale, sub următorul termen: intervenţie de urgenţă. Deci, dacă legislaţia de foarte mulţi ani, de peste două decenii, are prevăzut acest instrument al intervenţiei de urgenţă, ar fi trebuit să fie la mintea cocoşului să existe şi un fond pentru intervenţiile de urgenţă, mai ales, repet, că TMI este o sumă care poate fi dusă dintr-un exerciţiu financiar în altul.
Dacă ai avea aceste lucruri, poate că chiar dacă tu, la un moment dat, în speţa din Govora, nu ai clasare, nu poţi interveni pe un monument clasat într-o categorie sau alta, dar ai putea interveni din fondul de urgenţă pentru a rezolva anumite situaţii, pentru că de asta eşti, la ora actuală, gestionarul timpului. Deci, iacătă, încă un exemplu cum că lucrurile, în prezent, nu merg aşa cum ar trebui să meargă. Eu nu spun că, la momentul actual, am o soluţie pentru toate problemele. Spun doar că, la această oră, am cam inventariat tipurile de probleme, sursa acestora şi că am mai multe variante de soluţionare, de rezolvare, de ieşire din impas.
Atunci când presa m-a întrebat dacă lucrurile sunt decise, când va fi, ce va fi, când şi cum va dispărea INP şi cum va fi acolo şi câţi oameni unde vor fi, atunci am răspuns: deocamdată, nu sunt decise acestea. Dacă ar fi decise, n-am mai avea despre ce discuta, că aţi avea un act normativ, cel puţin în consultare. Deocamdată nu există un act normativ în consultare, pentru că încă n-am ajuns decât la inventarierea problemelor şi la identificarea câtorva variante de soluţii. În momentul în care vom ajunge la această etapă, după ce (...) se vor calma spiritele, e posibil să reluăm discuţia şi să luăm decizia finală pe care să o aşternem pe hârtie şi să o punem în consultare. Până atunci discutăm de ipoteze.
AGERPRES: Restaurarea fostei vile de la Mamaia. În ce situaţie vă aflaţi? Aţi primit fonduri? Aveţi?
Andras Demeter: Nu putem vorbi despre 'aţi primit fonduri'... Dar hai să deschidem totuşi, pentru că întrebarea asta cu 'aţi primit fonduri' sau 'n-aveţi fonduri', asta este un subiect rostogolit în aceşti treizeci şi ceva de ani, uitând că statul, în colaborare cu specialiştii şi cu legiuitorul, indiferent că iniţiativa era sub formă de ordonanţă, dar, ulterior, legiuitorul suprem, Parlamentul României, şi-a dat girul prin legea de aprobare a oricărui act normativ emis în regim de urgenţă sau ordonanţă simplă, deci legislaţia consacră acest instrument de care vorbeam, al Timbrului, care despovărează statul, parţial, şi creează un fond naţional, unic, pentru a putea gestiona, în limita colectării, problemele. În toţi aceşti ani, colectarea a fost problema nimănui. Se colecta. Unii sunt de bună credinţă, plătesc, alţii se sustrag. Majoritatea celor care au obligaţia contribuţiei la acest fond al Timbrului Monumentelor Istorice colectează timbrul, colectează sumele, doar că nu plătesc.
De aici, judecăţi, procese, amnistii fiscale, cum a fost cazul şi mai recent, în urmă cu 2-3 ani. Marii rău platnici, care, de fapt, sunt într-o situaţie de îmbogăţire fără just temei. Pentru că (...) aceşti agenţi economici încasează timbrul, doar că nu-l virează la fond. Una din problemele pe care INP le invocă - am văzut o emisiune la un post de televiziune - este că 'noi am cerut tot timpul creşterea numărului de salariaţi, că am avea nevoie de încă o mie de oameni ca să acoperim toată ţara şi să angajăm specialişti, ca să putem să inventariem toate monumentele istorice, să le punem la... şi să publicăm lista'. De unde să ai o mie de oameni, o mie de salariaţi? În primul rând, dacă ai avea o mie de posturi bugetate, ai găsit o mie de specialişti fără conflict de interese? Nu. Dar toată lumea spune că n-au fost fonduri. Dar sunt atâtea şcoli, atâtea meserii, atâţia studenţi, atâtea posibilităţi cu care parte din probleme ai putea să le rezolvi. În aceşti 35 de ani sunt generaţii care, între timp, au devenit specialişti, ba mai mult, au devenit liderii diverselor ONG-uri. Pentru că vocaţia îşi pune cuvântul, nu? Dar, în tot acest timp, niciunul nu reuşeşte prin aceste activităţi de leadership. Sau, măcar acolo unde, de exemplu, s-a redenumit strada, sau s-au renumerotat străzile şi există un conflict. Vreţi să vă dau un exemplu? Nu la Mamaia. Hai să rămânem aici, în centrul Bucureştilor, da? Hai să rămânem la Casa Vernescu. Care este intabulat şi la numărul 31 şi la numărul 31A. Deci nu mai ştii unde-i monumentul, da? Pentru aceste lucruri nu cred că aia avea nevoie de o mie de specialişti să fie angajaţi la INP pentru a clarifica această situaţie, de 30 de ani neclarificată. Înţelegeţi?
Deci problema la Mamaia, ca să mă întorc la întrebare, nu este neapărat lipsa de fonduri, ci este lipsa de stăpân. Este lipsa de gestionar. Este lipsa de preocupare. Este lipsa de corectă identificare a unui flux de intervenţie, e lipsa de identificare a problemei reale. Dar ulterior, la un moment dat, pe această diagramă, îţi dai seama că ai nevoie de nişte resurse financiare. Şi atunci te uiţi. De unde le iei? Le iei din timbru? Ah, nu, că n-ai încasat. Ok. Le iei din PNR? Poate. Le iei din PNR că ai acest instrument creat de ani de zile. Planul Naţional de Restaurare. Sună bine. Dar unde e? Ah, vorbim de o strategie, care cică zace în Ministerul Culturii de ani de zile. Eu cunosc această strategie. Problema este că această strategie este şi ea construită pe aceleaşi mecanisme. Deci eşti un fel de Munchausen. Încerci să ieşi din groapă trăgându-te pe tine de păr. Problema e că groapa e foarte adâncă. Tu nu ai păr. Şi nici cu mâinile nu stai prea bine. Cam asta e strategia noastră.
AGERPRES. O ultimă întrebare. Înţeleg că Ministerul va recupera corespondenţa dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle?
Andras Demeter: Patrimoniul cultural naţional nu este doar patrimoniul construit. Nu este doar patrimoniul mobil, care face obiectul unor diverse tranzacţii. Nu se limitează doar la monumentele de for public. Nu este doar arheologia subacvatică, care este una din problemele de care în aceşti 30 şi ceva de ani nimeni nu se ocupă în România, cu excepţia unor colegi de la Direcţia Judeţeană Tulcea. (...) Pe lângă faptul că numai în vecinătatea noastră, numai eu am vizitat, în 2008, un extraordinar centru de arheologie subacvatică în Croaţia. Am fost la colegii bulgari care au dezvoltat un centru, dar în România iarăşi, probabil, planul încă nu prevede momentul în care să aibă loc şi această iniţiativă (...), care totuşi avem o zonă destul de mare, dacă ne gândim la apele teritoriale, pe care ar trebui să o explorăm şi ar trebui să avem preocupare pentru asta.
În afară de toate aceste zone, patrimoniul este şi cel spiritual. Este şi cel literar. Este şi cel arhivistic. În cadrul acestei preocupări, care dacă e să ne raportăm strict la poetul naţional, la Mihai Eminescu, are nişte precedente. Dacă nu mă înşel, în 1902 au fost recuperate de către Titulescu, donate Academiei Române, Manuscrisele Eminesciene şi de atunci, în continuare, au trecut cred că nişte ani, nu mai ştiu câţi, dar au trecut din 1902 câţiva anişori, de atunci nimeni n-a reuşit decât să facă rost de aceste scrisori puţin, să le publice în facsimil şi să le facă accesibile prin această publicaţie, dar până acum, până la finele acestui an, în ultimul trimestru al acestui an, nu s-a ivit oportunitatea ca statul român să intre în posesia lor.
Spre şansa mea, sper, am fost contactat la începutul lunii octombrie printr-o ofertare, venită din partea moştenitorilor, care sunt deţinători legali ai acestor scrisori, că ne oferă, înainte de oricine, nouă, statului român, posibilitatea de a le achiziţiona direct de la vânzător. Mă rog, prin intermediarul unei agenţii care este mandatată de către vânzător, dar, totuşi, printr-o relaţionare directă. Nu prin vânzare, revânzare şi altele asemenea. Evident că n-am ezitat nicio clipă, pentru că preocuparea faţă de patrimoniu nu cred că trebuie să constea doar în ordonarea problemelor pe care le avem în prezervare, conservare, ci trebuie să avem o preocupare şi faţă de îmbogăţirea patrimoniului sau de reîntregire. Cred că este mult mai adecvat acest termen.
Am sesizat Guvernul în două intervenţii, una informală şi una formalizată, în care am solicitat şi am obţinut mandat pentru a constitui un grup de lucru, astfel încât până la 1 decembrie, de Ziua Naţională, sper eu, să avem un rezultat preliminar al negocierilor aplicate, pe preţ, pe unitate, pe bucată şi pe întreaga colecţie, după care să analizăm la nivelul Guvernului modalitatea, mă rog, resursele, de unde luăm banul, dar care la final de an, la acest volum de cheltuială, nu cred că reprezintă ceva imposibil de gestionat, astfel încât, în speranţa mea, până la Ziua Culturii Naţionale, 15 ianuarie, să putem avea scrisorile acestea repatriate. Ele vor intra în patrimoniul Bibliotecii Naţionale a României, urmând ca de acolo să devină, în funcţie de posibilităţi şi pe un calendar pe care îl vor face colegii de la Bibliotecă, să devină şi accesibile pe baza unei strategii elaborate în acest sens.
AGERPRES: E o întrebare pe care v-aţi fi dorit să vă pun în contextul ăsta al patrimoniului şi la care aţi dori să răspundeţi?
Andras Demeter: Când va fi gata Codul patrimoniului? Este un subiect care ne interesează pe toţi. Cred că am descoperit adevăratul motiv pentru care Codul patrimoniului, început de foarte mulţi ani, nu a reuşit să se finalizeze. De fapt, avem un Cod finalizat, doar că seamănă cu Thomas Mann - "Iosif şi fraţii săi". De ce? Pentru că s-a elaborat printr-o abordare de tratament simptomatic. Adică n-au căutat rezolvarea, tratarea bolii. Au căutat tratarea simptomelor. Au luat din toată legislaţia existentă toate elementele, au copiat, au mai tăiat, au mai mutat, au mai nu ştiu cum, de aceea este un volum atât de mare. Dar au păstrat aceeaşi abordare, pe instituţii, nu pe funcţii, nu pe activităţi, nu pe fluxuri. Ceea ce este clar că nu mai merge.
Noi ştim cu toţii, dacă suntem serioşi, ştim de nişte ani de zile că lucrurile nu merg. Adică suntem în aceeaşi groapă, batem sârba pe loc, ne-am săpat deja până aici, dar noi continuăm să dansăm în aceeaşi groapă. Nu reuşim nici să schimbăm dansul, nici să ieşim din groapă. Nu avem decât a ne înşuruba. Singura soluţie este reconsiderarea în tot a abordării. Renunţarea la această prismă a instituţiilor care se creionează, nişte instituţii beton cărora le scapă esenţa, şi introducerea Codului patrimoniului într-un pachet de legi, ca parte integrantă, ca o verigă foarte importantă dintr-un lanţ care începe cu Legea cadru a Culturii, continuă, pe segmente, cu Codul patrimoniului, cu Codul diversităţii şi creaţiei contemporane, care, ulterior, unele din aceste creaţii, vor ajunge în domeniul patrimoniului, de diferite nivele, clasate, neclasate, tezaur şi aşa mai departe, şi cu tot ce înseamnă activitatea dumneavoastră şi care leagă toate acestea şi unde avem şi obligaţia, din 8 august citire, de implementare a European Media Freedom Act, care să fie Codul media, audiovizual şi cinematografie.
Tot acest pachet trebuie gândit, până la urmă, printr-o trecere de la structura bazată pe instituţii, în structura bazată pe sectoarele cultural-creative. Sectoare care se împart în două mari categorii: sectoare care pot şi, prin definiţie, prin domeniile lor de activitate, reuşesc de regulă să se autosusţină, să se finanţeze şi, doar ocazional, cum ar fi pandemia, au nevoie de injecţii intravenoase din partea statului, de diverse forme de ajutoare de stat, şi sunt sectoare care, prin definiţie, niciodată nu pot exista fără intervenţia statului. Fie ea subvenţie, alocaţie sau fie, pur şi simplu, acea veche instituţie pe care o cunoaştem sub denumirea "comandă de stat".
Deci, dacă se face trecerea la organizarea pe sectoare culturale împărţită, nu neapărat sectoarele pe aceste coduri, ci încadrarea lor în zonele astea de coduri în funcţie de categoria din care fac parte, autoportantă, sau care are nevoie de motor. (...) Dar hai să dăm un alt exemplu. Unde ar putea fi încadrate Arhiva AGERPRES, Arhiva Televiziunii Publice, Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii? Unde sunt ele? În prezent, nicăieri. La Arhivele de Stat? Nu sunt. Sunt în arhivele acestor instituţii. La Radio am început prin Proiectul 'Adam', în urmă cu foarte, foarte mulţi ani, în 2008. Eu am preluat din 2010 şi am dus-o aproape până la capăt digitalizarea Fonotecii de Aur. La Televiziune am început în urmă cu trei-patru ani digitalizarea. E cu sincope, nu s-a făcut, s-a tot oprit, n-au găsit resursele. Dar una este transpunerea pe suport digital, dar obligaţia de păstrare în condiţii demne şi sigure a întregii Fonoteci, a întregii Filmoteci, care s-a mai prezervat în condiţiile de la Jilava, mai rele ca o detenţie din respectiva închisoare, cu mici excepţii - Arhiva Naţională de Filme, că pe cea de la Sahia am pierdut-o de mult. Ce se întâmplă? Cum te încadrezi? În acest pachet legislativ actual cine are responsabilitatea acestora? Vă spun eu. Nimeni, nimeni. În viitorul pachet, pe această Lege cadru a Culturii şi pe cele trei coduri este obligaţie, fără discuţie, a mea, a noastră, a Ministerului Culturii să-i găsim locul, astfel încât această moştenire, care nu este o moştenire seculară, că instituţiile acestea, Radioul şi Televiziunea - Radioul abia a făcut 97 de ani, Televiziunea face 70 la anul - nu sunt seculare, dar au o valoare patrimonială iarăşi inestimabilă.
În prezent, în momentul în care toţi urlăm 'Hai să salvăm, hai să facem, hai că Ministerului Culturii nu-i pasă!' , eu cred că la ora actuală echipa mea şi cu mine suntem cei cărora chiar le pasă şi cei care chiar ştiu despre ce vorbesc. Cu toate astea, nimeni nu opreşte pe nimeni nimic. (...) Presa scrisă n-are reglementare, audiovizualul este ultrareglementat, dar scapă cine poate şi cam scapă toată lumea de orice abuz, iar zona online lipseşte întru totul. În acest univers, toată lumea poate să afirme contrariul că avem un ministru care vrea să distrugă, vrea să demoleze. Eu nu pot să-i contrazic pe toţi. Voi încerca în schimb, prin astfel de dialoguri, în primul rând prin fapte să demonstrez că: unu - ne pasă, doi - se poate.
Comentează