Mircea Daneliuc a rupt pisica

Cultura română este una provincială. Și nu mă refer la căutatul autorilor prin cărțile de identitate după locul nașterii și ultimul domiciliu, la vetustețea unor texte care ar vrea să fie aplaudate ca noi găuri în cer, reinventări, altfel cu aplomb, ale formulei apei, nu. Am în vedere lenea gândirii, simplificatoare și nedreaptă, recursul comod la tipare.

Un tipar de unde nu sunt semne că o să iasă criticii literari ce întocmesc topurile oficiale, măcar precum balenele din ocean după aer, ca să nu se asfixieze în autosuficiență, este cel în care, dacă o personalitate și-a dobândit un nume într-un domeniu, dar activează extraordinar și în altul, latura așa-zis secundă este ignorată, dacă nu percepută superficial, fușerit, ca o bifare mecanică a agendei – să fie. Cazul Mircea Daneliuc are puterea exemplificării. Marele regizor de film este și un prozator de linia întâi.

Cu săptămâni în urmă, la o prezentare a cărților mele la Bistrița, venind vorba despre carențele receptării literaturii române contemporane, Liviu Antonesei l-a adus în discuție pe Daneliuc și proza sa. Intelectualul ieșean nu a pregetat să afirme că ne aflăm în fața unuia dintre cei mai importanți prozatori ai generației ’80. Altminteri, pe blogul lui, mai înainte, Antonesei a afirmat: „În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este.” (Mircea Daneliuc, magician, artist şi rebel). Și cum nimic nu este întâmplător în lume, Antonesei i-a reedidat recent regizorului convertit la literatură, la editura pe care o conduce, Adenium, romanul „Pisica ruptă“- prilejul acestor rânduri, primul din cele 11 volume de proză și teatru publicate din 1997 încoace.

Din start, în „Pisica ruptă” sare în ochi verva autorului, scrie în draci, o forță impetuoasă centrifughează cuvintele. E aceeași tăietură nervoasă ca în filmele lui, care te subjugă și te provoacă să gândești, n-are cum să te lase indiferent, ori îl înjuri, ori îți place, călduțul n-are loc în pagini, aceeași atenție la detalii, asezonată cu ironie, cinism și sarcasm. Pe coperta a IV-a a romanului, Cornel Ungureanu găsește umor în text și „un har al replicii pe care puțini îl au”. Dacă în privința umorului mă despart de reputatul critic timișorean, subscriu la concluzie: „Pisica ruptă, carte a excepționalelor portrete, poate fi considerată o substanțială contribuție la istoria politică a deceniilor al optulea și al nouălea”. Ioan Groșan diagnostichează cu acuratețe, tot pe coperta a IV-a: „Bine-cunoscutul sarcasm cinematografic al regizorului se convertește cu o siguranță uimitoare într-un sarcasm epic pe care nu mă sfiesc să-l numesc, în cele mai bune momente ale sale, celinean”.

N-o să dau un rezumat al story-ului „Pisicii rupte”, personajul principal fiind de identificat în cineastul Daneliuc, care a avut curajul să-și depună carnetul de partid în fața Suzanei Gâdea, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, gest de dizidență fără echivoc. Găsiți amănunte despre lupta pentru a-și regiza filmele, lupta cu cenzorii comuniști și cu diverse personaje post-decembriste. Amatorii de dezvăluiri și picanterii n-or să rămână dezamăgiți. „Surâdeam şi mestecam în gură zaţul leşios al umilinţei, vinovăţia ruşinată de-a fi sărac şi de-a veni dintr-un loc bătut de Dumnezeu cu uitare şi netrebnici, unde, ca râma-n gunoi, mi-era dor să mă-ntorc”, spune autorul lehamitit de semeni. Ruperea pisicii e neacceptarea compromisurilor, a tăcerii, când „ștabii sunt castrați de simțire și acela dintre ei care nu e încă lichea devine”.

Prozatorul afirmă în prefața actualei ediții: „Reeditarea acestei cărţi a fost mereu problematică. Ultima încercare nereuşită am făcut-o la Curtea Veche. Presupun că există două motive, cel puţin la fel de stupide. Mai întâi, la apariţia ei, s-au găsit lăutari literari preocupaţi doar să decodifice numele existente în text, spre a le face în felul acesta o bucurie şi altor semeni mai trişti, dar fără a-i surprinde mesajul. Mi-am dat seama că sunt martorul indecent al unei plăceri secrete exercitată în public. În rest, aproape nimic despre blestemul şi blestemaţii culturii Pupincu, deşi prea multe cărţi de sertar sau cu aceeaşi preocupare n-au abundat, cu tot optzecismul. Iertată să-mi fie părerea, dar anii ’80 în cinema mi se par cu mult mai bine situaţi decât cei literari, nu numai valoric, dar şi ca demers. S-ar putea ca totul să nu fie decât o năştruşnicie înregistrată de către un grupuleţ la Oficiul de Invenţii şi Mărci şi aşa va rămâne, nu mai e nimic de făcut: optzecismul nu-i decât de citit. Îi doresc mult noroc. Sunt foarte mulţumit că despre stil, limbaj şi celelalte nimicuri epice – ca să revin la carte –, cei de la care avusesem câteva expectaţii şi-au propus a vorbi cu alte prilejuri şi au aţipit. Păstrez speranţa că mă adresez unei generaţii de comentatori mai proaspătă şi, cine ştie?, poate mai hărăzită. “E ceea ce sper și eu în ce privește comentatorii!

Dan C. Mihăilescu a opinat interesant într-un articol despre Daneliuc, via „Pisica ruptă„: „Nu mai ştiu cum se numeşte vechiul procedeu retoric al definirii prin negaţie: nu se ştie ce este un lucru, dar se ştie precis ce nu este el. Ai zice că, tot aşa, există oameni care se autodefinesc în chip esenţial nu atît prin ceea ce construiesc, cît prin ceea ce desfiinţează. Prin negare, prin atac, prin luptă şi dezintegrarea celuilalt. (Atenţie: vorbesc despre oamenii de valoare şi nu despre demolatorii de profesie/semidocţii invidioşi, săpători, misologi şi nihilişti numai atunci cînd nu le pică lor ceva.) La acest fel de autodefinire şi autoimpunere prin acizi asistăm în cazul lui Paul Goma, de exemplu, în mod flagrant, dar şi – mai subtil – la Alexandru George: aşezarea (nu ştiu cît de spontană şi cît deliberată) împotriva curentului general de opinie. Impulsul cu pricina a fost în bună măsură definitor pentru o psihologie retractilă precum I.D. Sîrbu, dar şi pentru o natură complexată şi compensată jandarmereşte, precum Eugen Barbu. (Un caz aparte ar fi, aici, Arghezi, strălucind deopotrivă în encomion şi injurie, în linguşire, odă şi blestem, în pamfletul crîncen.)” Acesta e constanta fluxului scriitoricesc al lui Mircea Daneliuc. După cum a observat Ana Blandiana la prima apariție a volumului, la editura Univers: „Mircea Daneliuc e omul care nu poate fi înfrînt”. Dacă e dat afară pe ușă, se reîntoarce pe geam și, deși se plânge de oboseală, de sictireală, pulsează energie în text, consemnează exersând scriitura împotriva uitării: „Am, totuşi, ceva în urmă pe care nu mi-l pot lua. Dacă or să reuşească să mă cureţe şi pe toată lumea o s-o doară-n fund, înseamnă că nici pe celelalte (filme, n.n. A.P.) nu trebuia să le fac aici. Mi-am pierdut timpul. O să continuu să-l invidiez pe Caragiale pentru mătuşa de la Berlin” și “N-ai să vezi niciodată o furnică moartă de oboseală. Nici strivită. Otrăvită, da!”

Rebel și uneori nemilos de franc, după paravanul de filme și literatură, Mircea Daneliuc iradiază salutar și constant verticalitate de caracter, antidot la supușenie, prostie. Verticalitatea unuia care n-a făcut pe el când a rupt pisica!