În ultimele zile, o parte din dezbaterea publică a alunecat pe panta comodă a victimizării judecătoarei Sorina Marinaș, după ce Inspecția Judiciară a anunțat declanșarea unei proceduri disciplinare. Diverși influenceri au împins narativul că magistratul ar fi „pedepsit” pentru că a dat o pedeapsă exemplară unui recidivist violent, transformând o discuție despre conduită profesională într-una despre „curajul” de a pedepsi. Această schimbare de decor retoric este o manipulare: Inspecția nu controlează temeinicia soluției, ci conduita publică a judecătoarei.
Faptele sunt simple și încăpățânate. Sentința – 30 de ani de închisoare pentru tentativă de omor calificat – aparține judecătoarei și nu face obiectul cercetării disciplinare. Ceea ce este investigat ține exclusiv de afirmațiile postate ulterior, pe contul personal de Facebook: „N-am vreun sentiment de milă, deși sunt conștientă că va muri în detenție”, plus formulări de tipul „mă bucură soluția… bombă cu ceas”. Chestiunea e deontologică: limbajul, tonul, aparența de imparțialitate, adecvarea canalului de comunicare.
A confunda cele două planuri – soluția și conduita comunicării – duce deliberat în eroare publicul. Înțelegerea mizei reale presupune să despărțim libertatea de exprimare a judecătorului, recunoscută și protejată, de obligația lui profesională de rezervă, sobrietate și neutralitate atunci când vorbește despre o cauză pe care a judecat-o. Iar standardele care fixează această linie nu sunt impresii, sunt norme europene și interne, vechi de ani de zile.
Ce spun standardele: libertate de exprimare, dar cu rezervă și „propriety”
Cadrul deontologic european este clar. Principiile de la Bangalore cer nu doar imparțialitate, ci și aparența ei: judecătorul trebuie să evite orice conduită care ar putea să erodeze încrederea publică în neutralitatea sa. „Propriety” – conduita adecvată – include un limbaj demn, lipsit de ostilitate, care respectă demnitatea tuturor persoanelor, chiar și după condamnare. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), în Opinia nr. 25/2022 privind comunicarea și rețelele sociale, admite utilizarea mediilor online de către magistrați, dar numai cu reținere sporită, mai ales când e vorba de cauze din propriul portofoliu. Judecătorilor li se cere, explicit, să mențină un ton neutru, să evite judecăți de valoare emoționale și să nu proiecteze animozitate față de părți.
În plan intern, Codul deontologic al magistraților din România consacră datoria de rezervă, cerându-le judecătorilor să se exprime în spațiul public astfel încât să protejeze prestigiul justiției și încrederea societății în imparțialitatea ei. Ghidurile privind relația instanțelor cu mass-media recomandă, în mod constant, comunicarea pe canale instituționale – prin purtători de cuvânt, comunicate sau hotărârea motivată – tocmai pentru a separa explicația tehnică de implicarea personală a judecătorului.
Această arhitectură normativă nu anulează libertatea de exprimare a magistraților, ci o disciplinează acolo unde riscul de aparență părtinitoare sau revanșardă e mare. Cu alte cuvinte, judecătorul are dreptul să vorbească, dar poartă o responsabilitate superioară atunci când o face despre propriile cauze și despre persoanele pe care le-a condamnat.
De ce postarea încalcă standardele: limbajul, canalul și aparența
Afirmația „N-am vreun sentiment de milă, deși sunt conștientă că va muri în detenție” trece pragul de la justificare juridică la enunț emoțional punitiv. Ea transmite o atitudine de indiferență față de viața condamnatului, incompatibilă cu sobrietatea cerută de „propriety”. Nu discutăm aici dacă pedeapsa este corectă juridic; discutăm modul în care judecătorul vorbește despre omul pe care l-a condamnat. Inclusiv expresia „mă bucură soluția… bombă cu ceas” proiectează o satisfacție personală, nu o motivare judicioasă; în percepția publică, aceasta poate bruia încrederea că hotărârea e rodul unei evaluări reci, nu al unei dispoziții afective.
Al doilea plan problematic privește canalul de comunicare. Social media personală amplifică inevitabil tonul, scoțând din context nuanțele juridice și transformând un fragment într-o etichetă. Exact de aceea, recomandările sistemului judiciar trimit explicațiile spre canale instituționale, unde cuvintele nu apar ca declarațiile unui „actor” din dosar, ci ca informații tehnice ale instanței. Când judecătorul devine propriul comentator pe Facebook, dizolvă deliberat bariera de rezervă pe care profesia i-o impune.
În fine, contează și contextul procesual. Chiar și după pronunțarea unei hotărâri definitive, cauzele pot continua în căi extraordinare de atac. Un astfel de limbaj, venit de la judecătorul care a soluționat cauza, poate influența percepția publicului asupra ulterioarelor faze procedurale și pune presiune simbolică pe colegii din sistem. Standardele de etică nu se referă doar la ceea ce este legalmente permis, ci la ceea ce păstrează în ochii publicului aparența unei justiții egal-demne cu toți.
Analiza pe scurt a cazului: nu pedeapsa, ci conduita publică
Aplicând aceste criterii la situația de față, investigația Inspecției este corect orientată spre conduita publică a judecătoarei, nu spre soluție. Libertatea magistratului de a explica o decizie nu este nelimitată și, cu atât mai puțin, nu este compatibilă cu proclamarea lipsei de milă și cu anticiparea morții unei persoane aflate în custodia statului. Asta nu înseamnă relativizarea violenței sau minimalizarea suferinței victimei; înseamnă doar că judecătorului i se cere să se exprime într-un registru care nu degradează demnitatea nimănui și nu alimentează percepția că pronunță pedepse dintr-o postură de satisfacție personală.
Argumentul „advocacy pentru victime” nu salvează formulările nepotrivite. Da, sistemul judiciar are obligația de a proteja victimele și de a sancționa ferm violența repetată. Dar, în ecuația deontologică, scopul nu scuză mijloacele. Când limbajul alege ostentativ lipsa de compasiune, nu mai e vorba de un mesaj instituțional despre protejarea drepturilor fundamentale, ci de un statement personal care dăunează exact valorii pe care ar trebui să o întărească: încrederea în neutralitatea justiției.
Cum se produce manipularea și de ce prinde
Narațiunea „judecătoarea, sancționată pentru că a fost dură cu un recidivist” are toate ingredientele pentru a prinde pe platforme: dușman comun (violentul), erou singular (magistratul „curajos”), instituție suspectă (Inspecția), plus combustibil emoțional. Dar este o narațiune falsă, pentru că mută reflectorul de pe conduita publică – singura chestiune aflată în analiză – pe o bătălie imaginară cu „sistemul” care ar vrea să tempereze pedepsirea agresorilor.
Această deturnare nu e doar nedreaptă, e și costisitoare pentru spațiul public. Ea decredibilizează normele de rezervă, transformându-le în „cenzură”, și împinge magistrații către rolul de comentatori ai propriilor hotărâri, exact ceea ce regulile profesiei încearcă să evite. În logica rețelelor, sună bine; în logica statului de drept, e o eroare de fond.
Dacă vrem o justiție pe care să o respectăm, trebuie să ne obișnuim cu ideea că, uneori, ceea ce ne-ar plăcea să auzim de la un judecător nu e ceea ce îi este permis să spună. Funcția impune un tip de tăcere și un tip de limbaj care nu sunt opționale, ci parte din contractul social prin care acordăm puterea de a decide asupra vieților noastre.
Cazul Sorina Marinaș e un test de alfabetizare deontologică. A sancționa public formulări de tipul „nu am milă, va muri în detenție” nu înseamnă a relativiza gravitatea faptelor comise de condamnat sau a pune sub semnul întrebării necesitatea unor pedepse ferme. Înseamnă a reafirma că judecătorul trebuie să rămână, în ochii tuturor, judecător – nu parte adversă, nu publicist, nu influencer.
Comentează