Premium
„Decizia de a edita această colecție este motivată, în primul rând, de identificarea unui clivaj în memoria socială a oraşului între analizele cercetătorilor axate pe zonele centrale și prezența unui imens fond de istorii comune ale cartierelor, insuficient exploatat din punct de vedere publicistic”
După „Locuințe pentru muncitori și funcționari. Casa Construcțiilor și parcelarea Vatra Luminoasă (1930-1949)” de Andrei Răzvan Voinea și Irina Calotă, lucrarea premiată de Magazin istoric în urmă cu doi ani, Asociația Studio Zona a început să publice colecția de față, Cariere Bucureștene, cu acest prim volum despre Ferentari. Autorii sunt trei tineri – același Andrei Răzvan Voinea, istoric și doctor în istoria arhitecturii, Dana Dolghin, istoric și cercetător, Gergely Pulay, cercetător la Centrul de Științe Sociale din Budapesta, conform Mediafax.
Ei au pornit de la ideea că au trecut peste 60 de ani de când au început să fie edificate cartiere precum Drumul Taberei și Balta Albă, memoria acestora începe să fie uitată, iar istoria lor, care ar trebui să umple acest gol, a fost scrisă doar parțial sau, în majoritatea cazurilor, deloc.
Dacă în anul 1989 Bucureștiul avea peste 200 de unități industriale, împărțite în 8 zone principale şi 21 de microzone cu grupări de întreprinderi industriale, și aproape jumătate de milion de locuitori care lucrau în ele, în ultimele trei decenii fabricile au fost închise, în urma unor schimbări considerate fie inevitabile, fie binevenite. Odată cu privatizarea și demolarea obiectivelor industriale au dispărut, de asemenea, arhivele lor, prezența lor la nivel urban, dar și martorii acestor evenimente și locuri. Cărți de genul celei pe care o semnalăm astăzi sunt absolut necesare.
Considerat azi un cartier problematic din punct de vedere social și economic, un fel de ghetto situat în partea sud-vestică a Bucureștiului, Ferentarii n-au fost dintotdeauna o zonă presărată de dificultăți. Andrei Răzvan Voinea scrie: „Cartierul Ferentari a avut un handicap de dezvoltare de la bun început pentru că, dacă ne gândim la Calea Ferentari, era un drum care practic nu ducea nicăieri, în sensul în care, pornind dinspre centru spre Calea Rahovei, se oprea practic în câmp. Aici, în Ferentari, a existat dintodeauna o podgorie a mitropoliei și a altor mănăstiri și încet-încet au început să se vândă toate acele podgorii, să se parceleze, să se construiască acolo și foarte mult timp a fost o zonă rezidențială mai mult sau mai puțin formală. Chiriile foarte mici au atras foarte mulți muncitori, în special pe cei care lucrau în industrie în zona dealului Filaret, prima zonă industrială pe bune din București. Și cam așa a început dezvoltarea foarte, foarte încet. Până spre 1940 cartierul cunoscut drept Câmpul veseliei pentru că aici erau foarte multe crame provenite din fostele podgorii și cramele s-au transformat treptat în crâșme. La un moment dat erau aproape o sută de crâșme în zona respectivă și una dintre străzi, cea mai importantă la momentul respectiv, se numea Strada Veseliei și de aceea toată zona asta nici măcar nu se numea cartier. Era Câmpul veseliei care, până la 1940, a rămas subdezvoltat, ignorat de către autoritățile centrale, fără canalizare, fără apă, electricitate sau cu foarte puține intervenții”.
Tot în perioada interbelică, pe lângă muncitorimea săracă, în Ferentari apar și mici afaceri și afaceriști. Unii dintre cei mai înstăriți și-au construit locuințe mai de soi, dar puține la număr, chiar vile în stilurile arhitecturale la modă atunci. O parte din ele au fost documentate de istoricul Andrei Răzvan Voinea.
Adevărata sistematizare a zonei a început însă după instalarea regimului comunist în scopul de a oferi oamenilor muncii condiții de trai decente, ceea ce s-a și obținut într-o primă etapă. Într-o zonă virană, pe un fel de maidan, s-au ridicat blocuri de locuințe din cărămidă care și azi sunt cunoscut drept „blocurile roșii”.„Cam prin 1946 pe acest teren liber, achiziționat de un Institut al funcționarilor publici și urma să construiască locuințe pentru funcționarii publici. El este preluat după 1948 de primărie, apoi se tot schimbă comanditarul. Dar se începe construirea a 20 de blocuri conform unui proiect foarte funcționalist din punct de vedere architectural. Arhitectul se numește Gheorghe Popov, iar comuniștii practic inventează un fel de locuire la comun. E vorba de un spațiu gândit total diferit față de modelul de parcelări de case și grădini individuale aranjate pe orizontală. Vorbim de o dezvoltare pe verticală”.
Lucrurile au început să intre, însă, în derivă de la mijlocul anilor 1960 și s-au înrăutățit treptat de-a lungul anilor până azi.
Andrei Răzvan Voinea, Dana Doilghin, Gergely Pulay – Ferentari incomplet. Volumul I: Politici urbane la o margine de oraș (1846 -2011) Colecția: Cartiere Bucureștene. Editura Studio Zona. 180 pag.
