Nici vorbă de dragoste în rândurile ce urmează, că nu suntem fete mari, nici mai breji, nici mai cu stea în frunte să pretindem la un pic de iubire din partea statului în care ne-a fost dat să trăim, deşi suntem hrăniţi cu iluzia că ”Ucraina ne iubeşte şi nu poate să pricinuiască vreun rău românilor”. Aşa s-ar cuveni să fie în realitate, deoarece România îi este prietenă, iar minoritatea noastră e una dintre cele mai loiale şi fidele statului ucrainean. De fapt, aşa şi este în privinţa loialităţii şi fidelităţii românilor, nu însă şi a imposibilităţii ”de a ni se pricinui vreun rău”. În 2017, când parlamentul ucrainean a adoptat legea educaţiei, care exclude învăţământul în limba minorităţilor, ni s-a dat de înţeles din partea unor fraţi din Patria istorică să stăm cuminţi că legea asta nu-i va afecta pe români, că e îndreptată contra ruşilor. Chiar de ce ne-am fi speriat? Doar nu putem fi numiţi ”cotropitori” ca ruşii şi nici limba română nu poate fi catalogată drept „limbă a duşmanilor de moarte”, ca să fie interzisă; nu facem exces de mândrie naţională, nu ne manifestăm agresiv în revendicarea drepturilor cetăţeneşti, nu pretindem la autonomie culturală şi la „teritorii ale limbii noastre materne”, aşa ca maghiarii din regiunea Transcarpatică; nu manifestăm, asemenea evreilor şi polonezilor, resentimente faţă de Stepan Bandera şi de alţi idoli sacri ai naţionaliştilor ucraineni; ca buni creştini, iertăm cu seninătate atunci când suntem scuipaţi în suflet, iar când suntem loviţi peste un obraz îl întoarcem şi pe celălalt, rugându-ne pentru înălţarea celui ce scuipă şi loveşte. Suntem bine dresaţi aici în interior, toate acestea calităţi fiind încurajate şi de Patria istorică care din primele zile ale independenţei statului ucrainean a abordat o politică de bună vecinătate, prietenească, frăţească chiar, susţinând în toate demersul european al Ucrainei. România printre primele state a recunoscut independenţa Ucrainei (1 februarie 1992), a semnat Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare (2 februarie 1997), cu un acord conex prin care recunoaşte frontierele actuale ale Ucrainei, principii consfinţite în 2003 de tratatul privind regimul frontierelor de stat. Susţinerea ”Maidanului” de la Kiev la finele lui 2013-începutul 2014, condamnarea acaparării Crimeii şi agresiunii Kremlinului în Donbas, ajutoarele substanţiale acordate în ultimii ani, de asemenea, sunt dovezi ale prieteniei, care ar trebui să se răsfrângă benefic asupra românilor trăitori în Ucraina. Această politică binevoitoare ar fi trebuit să dea roade frumoase. Însă, totul e pe dos. Românii nu sunt recunoscuţi ca popor băştinaş pentru că au o Patrie istorică. Suntem divizaţi în români şi moldoveni, conaţionalilor noştri din sudul Basarabiei li se refuză dreptul la identitatea românească. Limba română este scoasă din învăţământ. Să ne bucurăm că suntem o minoritate loială şi mai departe.
Maria Andries, jurnalist la Zorile Bucovinei
Comentează