Ziua Internațională a Deciziilor în Viață, celebrată în fiecare an pe 6 noiembrie, ne provoacă să privim dincolo de alegerile superficiale și să recunoaștem că fiecare hotărâre pe care o luăm poartă în ea ecoul valorilor, credinței și conștiinței noastre.
Într-o realitate adesea amorțită de obiceiuri, tentații și zgomot, ziua aceasta devine un moment de reflecție: cum ne raportăm la bine și rău, cum ne modelăm destinul prin alegeri morale sau imorale, cum distingem adevărul spiritual de simulacru.
Este ziua care ne amintește că viața nu e ‘făcută’ doar din pași repezi și decizii la repezeală, ci din momente în care trebuie să privim cu luciditate la propria inimă, să recunoaștem păcatul care ne împiedică să vedem clar și să ne ‘setăm’ focalizarea asupra a ceea ce contează cu adevărat. Alegerea nu este doar între acțiuni, ci între viziuni asupra vieții, între orientarea către Hristos sau către ceața păcatului, cea care nu ne lasă să percepem adevărul și frumusețea lumii create. Astfel, această zi devine un reper al conștientizării și responsabilității, un moment în care fiecare decizie poate fi un act de claritate, un pas mai adânc prin negura care ne orbește.
Deciziile ‘rele’ vin dintr-o conștiință amorțită
Ziua Internațională a Deciziilor în Viață nu e doar o bornă simbolică într-un calendar moral, ci o oglindă în care omul este invitat să-și privească sufletul fără mască. Păcatul nu mai apare ca o realitate violentă, ci ca o ceață subțire, o amorțire a conștiinței.
Pastorul Bisericii Creștine Baptiste ‘Sfânta Treima’ din Brăila, Iosua Faur, a vorbit pentru știripsurse.ro despre această anestezie spirituală care transformă credința în ‘moarte vie’, într-un gest reflex, o rutină lipsită de viață:
„Ți s-a părut vreodată că te rogi și faci ping-pong cu tavanul? Ai citit Biblia și n-a spus nimic? Dacă stai în prezența lui Dumnezeu și ceva nu se întâmplă, problema e la tine. Iar Scriptura numește asta păcat” spune teologul.
Imaginea aceasta (dezolantă, de altfel), rugăciunea care se lovește de tavan și cade înapoi, inima care bate dar nu mai simte nimic, este definitorie pentru epoca noastră. Păcatul nu mai are chipul grotesc al răului, ci se prezintă ca o versiune atenuată a sinelui, o fiară domesticită. O mândrie subtilă, o minciună „mică”, o credință de duminică. Le hrănim cu gesturi nevinovate, le cocoloșim, până când devin animale de pradă care ne devorează fără să mai știm unde s-a rupt echilibrul.
Faur observă că pericolul nu stă în păcatul vizibil, ci în cel cultivat sub pretextul nevinovăției. „Îl ții aproape, îl mângâi, te joci cu el, crezând că-l poți controla. Dar crește, până când devine fiara care te omoară.”
Aici e drama alegerilor morale: nu în gestul radical, ci în deriva lentă, în pierderea focalizării.
Troc cu Dumnezeu
Romani 1 vorbește despre această miopie spirituală. Omul schimbă slava lui Dumnezeu pentru o imagine, preferă reflexul propriei străluciri în locul luminii divine. „Esența păcatului”, explică Faur, „este să dai la schimb slava lui Dumnezeu pentru orice altceva.” Mândria, minciuna, imoralitatea, idolatria subtilă a sinelui sunt forme ale aceluiași troc: schimbul între Creator și imaginea creată.
Adevărata tragedie nu e doar că omul păcătuiește, ci că ajunge să nu mai perceapă gravitatea păcatului. „Trăim în ceața păcatului”, spune pastorul, „nu mai vedem nici pe Dumnezeu, nici răul. Ne învățăm să trăim în beznă, convinși că e lumină.”
În toată această ceață deciziile nu mai par morale sau imorale, ci pur și simplu convenabile. Omul își pierde capacitatea de discernământ. „Fiecare își face propriul bine și propriul rău, își devine propriul Dumnezeu.” Este, în fond, reluarea scenei edenice: dorința de autonomie absolută. „Șarpele a spus: veți fi ca Dumnezeu. Și a părut înțelept.”
Reflecția din această zi nu ar trebui să fie despre eficiență, succes sau autoîmplinire, ci despre luciditatea spirituală. Păcatul încețoșează gândirea, amorțește inima, distorsionează realitatea. Când mintea e hrănită cu iluzii, iar inima se compară neîncetat, omul își pierde axa interioară. Faur avertizează: „Mândria e un cancer nediagnosticat. Îți roade viața fără să știi. Mor oameni spirituali fără să fi aflat măcar că sunt bolnavi.”
Credința autentică nu este emoție, ci luciditate. „Fii focalizat pe Hristos”, spune pastorul, „și vei vedea lucrurile așa cum sunt.” Când omul se raportează corect la Dumnezeu, lumea capătă claritate. Harul devine realitate, iar păcatul, nu doar o greșeală, ci o ruptură de ființă.
Întrebarea rămâne: cât de conștienți suntem de propriul păcat? „Nu în sensul să fii obsedat de el, dar să-l vezi în lumina lui Hristos. Dacă nu înțelegi cât de adânc e păcatul din care ai fost scos, nu vei înțelege nici cât de mare e harul care te-a salvat.”
În fine, deciziile de viață, în sensul cel mai profund, sunt deciziile de a privi limpede. Alegerea de a vedea devine un act de curaj. Iar curajul acesta se numește, simplu, credință.
În încheiere, Ziua Internațională a Deciziilor în Viață ne invită să recunoaștem nu doar efectele vizibile ale alegerilor noastre, ci și răsunetul lor în adâncurile ființei. Fiecare decizie morală, fiecare moment de claritate sau neatenție spirituală se adună și modelează conturul sufletului, iar asta influențează mai departe ce vedem și ce ignorăm, ce primim și ce respingem. Să nu subestimăm ‘puterea alegerii’; chiar și gesturile mărunte pot risipi ceața păcatului sau, dimpotrivă, o pot adânci.
Să învățăm, așadar, să navigăm cu discernământ, să ne cultivăm inima și mintea în lumina adevărului și a harului, să recunoaștem forța păcatului, dar și măreția iertării. În fiecare clipă, avem șansa să ne ancorăm atenția pe ceea ce aduce lumină, să transformăm o simplă decizie într-un pas spre libertatea spirituală, în care limpezimea minții și responsabilitatea devin aliații noștri cei mai de preț.
Comentează