Premium
Se consideră că egiptenii antici au fost pionierii împărțirii zilei în segmente mai scurte, marcând un pas crucial în măsurarea timpului. Utilizând inițial cadrane solare rudimentare pentru a urmări trecerea timpului, în jurul anului 1500 î.Hr., aceștia au perfecționat tehnica, introducând ceasuri solare sofisticate. Elementul central al acestor dispozitive era o tijă în formă de T fixată în sol, care împărțea intervalul de la răsărit la apus în 12 segmente, o aluzie la sistemul lor duodecimal.
Astfel, cadranele solare au evoluat treptat spre prototipurile ceasurilor pe care le cunoaștem în prezent. Interesant este faptul că, deși orele erau stabilite să fie (relativ) uniforme, durata lor varia de-a lungul anului: orele din timpul verii se întindeau mai mult decât cele din iarnă, reflectând variațiile naturale ale luminii solare.
Într-o lume fără iluminare artificială, ziua și noaptea erau atât de opuse încât aproape că nu erau considerate aceeași zi. Noaptea, o parte a zilei în care nu exista lumină, nu a fost ușor de împărțit în faze și de urmat. Cu toate acestea, în momentul în care au început să fie folosite primele cadrane solare, astronomii egipteni au început să observe cele 36 de stele care împărțeau firmamentul în părți egale.
Noaptea putea fi urmată de apariția a 18 dintre aceste stele, iar trei au fost aranjate să fie vizibile la amurg. Întunericul a fost marcat de apariția a 12 stele, datorită cărora noaptea a fost împărțită în 12 părți. În timpul Regatului Nou, acest sistem a fost simplificat folosind doar 24 de stele pentru orientarea în timp, dintre care 12 au marcat noaptea. La acea vreme se folosea și clepsidra, poate cel mai precis mod de a măsura timpul în lumea trecutului.
Conceptul de zi formată din 24 de ore
Când atât ziua, cât și noaptea au fost împărțite în 12 părți, s-a născut conceptul de zi formată din 24 de ore. Cu toate acestea, o durată clar definită a fiecăreia dintre orele care alcătuiesc o zi nu a prins rădăcini până în Epoca elenistică, atunci când astronomii greci au început să folosească un astfel de sistem pentru calculele lor teoretice. Hipparchus din Rhodos și alți astronomi au aplicat tehnici astronomice dezvoltate de babilonieni.
Calculele lor s-au bazat pe sistemul sexagesimal (bazat pe numărul 60), pe care l-au moștenit de la sumerieni. Încă nu se știe de ce a fost ales numărul 60, dar era potrivit pentru exprimarea fracțiilor – 60 este cel mai mic număr divizibil cu numerele 2, 3, 4, 5, 6, 10, 12, 15, 20 și 30.
Astronomul grec Eratosthenes a folosit sistemul sexagesimal pentru a împărți cercul în 60 de părți în timp ce lucra la un sistem timpuriu de latitudini. Un secol mai târziu, Hiparh a prescris linii paralele de latitudine, corespunzătoare geometriei Pământului. El a dezvoltat, de asemenea, un sistem de linii de longitudine. Opera sa a fost explicată și extinsă de Claudius Ptolemeu, care a trăit la trecerea de la secolul I la secolul II d.Hr., prin împărțirea celor 360 de grade de latitudine și longitudine în segmente mai mici.
Fiecare grad este împărțit în 60 de părți, iar acestea mai departe în 60 de părți mai mici. Prima parte – partes minutae primae – sau primul minut, a devenit cunoscută ca, pur și simplu, minutul. Segmentul din interiorul acestuia – partes minutae secundae – a devenit cunoscut ca al doilea, informează omofon.ro.
Cu toate acestea, ora de 60 de minute nu și-a găsit imediat drumul spre ceasuri. Ceasurile arătau ore împărțite în jumătăți, treimi, sferturi și uneori chiar în douăsprezece, dar niciodată în 60 de părți.
