Două familii așteptau în Ramallah, una pentru a-și întâmpina persoana dragă, cealaltă pentru a jeli faptul că s-ar putea să nu-și mai vadă niciodată persoana dragă, informează aljazeera.com.
Ramallah, Cisiordania ocupată – Dimineața a început plină de așteptări, în timp ce mii de familii palestiniene se pregăteau să-și întâmpine rudele încarcerate, care urmau să fie eliberate în cadrul unui acord de schimb de prizonieri cu Israelul.
Unii petrecuseră zeci de ani în închisoare, alții ispășeau pedepse consecutive pe viață, iar majoritatea fuseseră arestați în masă de Israel în Gaza, în timpul războiului de doi ani împotriva enclavei asediate.
Centrul Cultural Ramallah a fost locul în care familiile prizonierilor politici eliberați în Cisiordania s-au adunat luni, iar lacrimile, îmbrățișările și așteptarea erau pretutindeni.
Dar lacrimile care curgeau pe fața unei femei păreau diferite, în timp ce ea se sprijinea de fratele ei, plângând amar.
Ei erau șocați și întristați de vestea pe care tocmai o primiseră despre fratele lor, prizonierul Muhammad Ahmad Imran din Hebron, care fusese arestat în decembrie 2022 și condamnat la 13 pedepse pe viață. Și bucuria lor la auzul veștii că va fi eliberat tocmai fusese spulberată.
„Nu există cuvinte”
Ibtisam și fratele ei, Raed Imran, veniseră la Ramallah cu două zile în urmă, după ce primiseră un telefon de la Muhammad din închisoarea israeliană unde era deținut, în care le spunea că va fi printre prizonierii care vor fi eliberați în Cisiordania.
Dar când au ajuns la centrul cultural luni dimineață, li s-a spus că Muhammad era pe listă, da, dar că se număra printre cei peste 100 de prizonieri pe care Israelul decisese să-i exileze din Palestina.
Potrivit Biroului de presă al prizonierilor palestinieni, Israelul va exila 154 din cei 250 de prizonieri politici palestinieni pe care îi eliberează.
Acești bărbați vor fi probabil supuși unor restricții severe în ceea ce privește mișcările și activitățile lor în țările în care vor fi duși, iar călătoriile vor fi dificile, având în vedere că au doar cetățenie palestiniană.
Tamer Qarmout, profesor asociat de politici publice la Institutul de Studii Postuniversitare din Doha, a declarat pentru Al Jazeera că aceste ordine de exil echivalează cu strămutarea forțată a acestor persoane.
În plus, deoarece Israelul face aproape imposibilă călătoria în afara Palestinei pentru unii palestinieni, familiile acestor prizonieri s-ar putea să nu-i mai vadă niciodată.
Raed era încă incredul, trecând în revistă ultimele zile și toate lucrurile care s-au întâmplat și care l-au convins că fratele său se va întoarce acasă.
„Am primit un telefon de la un ofițer israelian... Ne-a spus să nu ne arătăm bucuria și să nu primim felicitări”, a spus el, descriind o experiență obișnuită pentru familiile palestiniene: amenințări din partea forțelor de securitate israeliene – cu violență, arestări și chiar mai rău dacă își arătau bucuria că persoana iubită se întoarce acasă.
„Armata israeliană a făcut o razie la noi acasă în acea noapte, întrebând unde va sta Muhammad după eliberare. Ne-au avertizat să nu organizăm niciun fel de sărbători, să nu sprijinim rezistența și nici măcar să nu transmitem mesaje de solidaritate cu Gaza. Le-am spus că vrem doar libertatea fratelui meu și că suntem pregătiți să închidem ușile în fața oricăror persoane care vin să ne felicite.”
Ibtisam părea epuizată și plină de lacrimi.
„Am fost atât de fericită când am auzit că Muhammad va fi eliberat. Am plecat din Hebron acum două zile... Voiam să fiu prima care îl întâmpină. Dar toată oboseala de a ne muta și de a găsi un loc unde să stăm aici a meritat; eram sigură că toată oboseala va dispărea în momentul întâlnirii”, a spus ea cu un zâmbet trist.
„Amenințările ocupației ne-au stricat bucuria și ne-au tulburat”, a adăugat ea. „Manipularea numelor și a informațiilor a fost intenționată, și asta ne-a pus nervii la încercare. Dar voi rămâne aici până când ultimul prizonier va fi eliberat. Nu pot descrie ce simt în sufletul meu... cuvintele nu sunt suficiente.”
Bucurie pentru familia al-Zeir
La poarta Centrului Cultural Ramallah se afla și Bassam al-Zeir, un bărbat de 60 de ani din Dura, la sud de Hebron, cu fața obosită, dar plină de entuziasm.
Aștepta o reuniune pe care o aștepta de 23 de ani, cu fratele său Hani, un bărbat de 50 de ani, tată a șapte copii, și cu vărul lor Arafat al-Zeir.
Hani a fost arestat pe 28 iunie 2002 și condamnat la 25 de ani de închisoare, din care a ispășit 23. Arafat a fost arestat în același timp și condamnat la 35 de ani.
Bassam a spus că a fost „o surpriză plăcută” să afle că cei doi bărbați urmau să fie eliberați.
„Numele vărului meu Arafat era pe prima listă, apoi, exact la ora 2 dimineața, a fost publicat și numele fratelui meu Hani. Nu ne venea să credem și am început să ne pregătim să plecăm la Ramallah chiar în acel moment.”
Bassam nu și-a mai văzut fratele de peste două decenii, deoarece familiei i s-a interzis orice vizită, probabil pentru că Bassam însuși fusese arestat anterior.
„Am fost arestat de mai multe ori și mi s-a interzis să-l văd, chiar și în timpul vizitelor familiale, de parcă ar fi vrut ca separarea dintre noi să rămână eternă.”
Dar, a adăugat el: „Libertatea vine... chiar dacă este întârziată cu 23 de ani.”
În ciuda bucuriei sale, Bassam este frustrat și întristat.
Pe de o parte, a spus el, știa că eliberarea prizonierilor are un cost indescriptibil pe care poporul din Gaza a trebuit să îl suporte timp de doi ani.
Pe de altă parte, restricțiile impuse de israelieni familiilor prizonierilor îi împiedică să-și exprime bucuria de a-și avea din nou cei dragi acasă.
„Am așteptat un sfert de secol [pentru această eliberare]... dar ei ne-au împiedicat chiar și să ne bucurăm”, spune el, cu ochii plini de lacrimi.
„De nedescris”
Apoi a sosit autobuzul și prizonierii au început să coboare, iar Bassam s-a repezit înainte împreună cu membrii altor familii, dornic să-și vadă fratele și vărul.
Dar aglomerația de oameni la ușile autobuzului era prea mare, iar Bassam a ezitat, căzând puțin înapoi și strigând „Hani! Hani!” în speranța că fratele său îl va auzi.
În cele din urmă, frații s-au reunit și lacrimile au curs în timp ce se îmbrățișau și încercau să concentreze o mulțime de sentimente în acele momente.
Întrebat ce îi trecea prin minte, Hani a dat din cap și a spus: „Acest sentiment nu poate fi descris în cuvinte...”.
Arafat nu a luat parte la acest moment emoționant. Starea lui de sănătate se deteriorase atât de mult în închisoarea israeliană, încât a trebuit să fie ajutat să coboare din autobuz și dus imediat la medici pentru a fi examinat.
Ușurarea de a fi ieșit și de a-și vedea fratele după atâta timp era evidentă pe fața lui Hani, la fel ca și oboseala acumulată în timpul petrecut în închisoare.
El și Arafat fuseseră ținuți în închisoarea Ramon până când, cu puțin timp înainte de eliberare, li s-a spus că vor fi transferați la Ofer, o altă instituție care, după cum știu palestinienii, este de obicei ultima zonă de detenție pentru prizonierii care urmează să fie eliberați.
Au fost amenințați, a spus Hani, dar bucuria de a fi transferați la închisoarea Ofer a fost mai puternică.
„Am simțit că îmi revine respirația, ca și cum viața mi-ar fi revenit.
Cel mai greu lucru în captivitate nu sunt zidurile sau lanțurile, ci trecerea timpului departe de familiile noastre. Obișnuiam să număr anii după copiii mei care creșteau în fotografii.”
Comentează