Într-o notă de lectură a Tratatului asupra imaginativului uman, semnat de filosoful clujean Mircea Arman, profesorul Gaetano Mollo de la Universitatea din Perugia scrie, în acord cu medievalistul israelian contemporan Yuval Harari, că realitatea nu este doar în fața noastră și nici numai înăuntrul nostru, ci se definește și în raporturile inter-subiective sau, cum zicea Kierkegaard, e uniune de posibilități și necesități. Profesorul italian concluzionează în textul reținut la finalul lucrării lui Mircea Arman (p.604) că în Tratat „este vorba despre posibilitatea de a recrea realitatea Ființei prin imaginativul care este un agent, întrucât e o facultate umană capabilă să imagineze lumi posibile, al cărei sens rațional este atât implicit cât și explicit.”
Neîndoielnic este că un tratat asupra imaginativului uman nu și-a reclamat destul de multă vreme absența și, cu toate că subiectul a rămas în insuficiențele ideilor și în controversele marilor filosofi, observațiile pe această temă s-au exprimat mai coerent în spațiul psihologiei ultimului veac, ori filosofia, iată, are abia de curând o primă lucrare argumentată, complexă, consistentă și concludentă sub semnătura lui Mircea Arman. Tratatul asupra imaginativului uman (616 p.) a apărut în toamna anului 2024 în condiții editoriale excelente la Editura Tribuna din Cluj-Napoca (cititorii cunoscutei reviste Tribuna regăsesc aici ideile editorialelor lui Mircea Arman, managerul acestei publicații distinse prin tematici și colaborări).
Psihologia pozitivă, psihologia transpersonală, psihologia gândirii (și acțiunii umane), psihologia cognitivă și cea a personalității s-au afirmat în propriul obiect, așa cum știm, după consensul sintetic al biologiei cu filosofia prin structuralism și funcționalism în spațiul anglo-american odată cu William James, Wilhelm Wundt, John Dewei, James Rowland Angell, mai apoi prin gestalt psihologia germană și austriacă spre psihanaliză (Sigmund Freud, Carl Jung, Erik Erikson). S-au detașat curentele umanist și cognitivist cu contribuții în nume și cercetări importante din lumea occidentală (H. Bergson, L'évolution créatrice – 1907; D.L. Medin, Cognitive Psychology, 1991; M.S. Kosslin, Mental imagery, în „An Invitation to Cognitive Science”, 2/1990 etc.), dar și dinspre școala psihologică rusă (M. Arnaudov, Psihologhia liternaturnovo tvorcestva, 1970; P.V. Kopnin, Problemî mâșlenia v sovremenoi nauke, 1963 etc.).
Însă Tratatul lui Mircea Arman se prijină (vezi concluziile cap. XXXII) pe continuitatea ideii de adevăr în gândirea umană, pe conținutul ei, esența ducând într-o paradigmă îndelungată spre gândire și ființă cu controverse, cu erori, oricum reținute cu preocupare constantă de autor, cu acribie. Adevărurile necesare (ale metafizicii, ale moralei, ale matematicii) și cele contingente (cele ale istoriei, dreptului, gramaticii, cele laic pozitive și cele ale voinței), cum le clasifica Malebranche, sunt altfel văzute de Leibniz (adevărul lexical) sau de Hobbes – parcă desprinse din dictonul: tot capita, tot veritates! Pentru spațiul gândirii filosofice românești, asimilabile în general conceptului german weltanschaung, Mircea Arman admite că își asumă lansarea conceptului întemeietor de capacitate imaginativă apriorică, imaginativul uman determinând cunoașterea, raportarea și valorizarea lumii determinate cauzal și proiectate în timp și spațiu cantitativ, calitativ, ca relație și ca modalitate. Angajamentul Tratatului se formulează nu ca știință de catedră, ci în sensul constitutiv al gândirii filosofice autentice, căreia i se pretinde să pună în aspect realitatea ca atare și s-o valorizeze raportându-se constant la adevărul ființei (p.13), de aceea demersul caută cu necesitate principiul, cauza și rațiunea. În raport cu științele, al căror scop diferă fundamental de cel al filosofiei (diferența dintre contingent și necesar), cercetările psihologice amintite se orientează și ele vizibil spre utilul pragmatic.
Pentru gândirea europeană ulterioară pe care a influențat-o fundamental, civilizația greacă și gândirea filosofică elină în special vor reține atenția Tratatului ca întemeieri conceptuale și orientare a imaginativului poietic rațional aprioric „mai puțin înclinat spre fantasmă, miracol și religie” (p.15) decât spiritul Orientului, de pildă. Angajamentul teoretic al lucrării lui Mircea Arman urmează întocmai evoluția în timp a ideilor filosofice, predilect a acelora care duc la imaginativul poietic rațional. După o primă parte, teoretică, în cincisprezece capitole care ordonează observațiile ulterioare (conceptul de capacitate imaginativă, ființă și capacitate imaginativă, imaginativul religios al vechilor greci, imaginativul poietic metafizic sau al celui teologic în gândirea elenă, existență și neexistență) se ajunge, firesc, la Homo digitalicus și peștera informațională, în zariștea imaginativului poietic postuman.
Partea practică (șaptesprezece capitole) este, de fapt, partea argumentativă și de susținere a conceptului în perspectiva istoriei filosofiei din antichitate (Orfeu și orfismul, Musaios, Epimenides, Hesiod etc.) spre Thomas de Aquino, Duns Scotus și William Occham acoperind filosofia preplatonică, școala eleată până la filosofia sistematică a lui Platon, apoi spre Aristotel, neoplatonici, scolastică și Evul Mediu, la Realism și Ultrarealism (cap. XXX). Excursul acesta este cât se poate de riguros și orice omisiune ar fi prejudiciat nu doar varietatea și adevărurile gândirii filosofice europene, însă ar fi văduvit lectura lucrării de spiritul viu al scriiturii lui Mircea Arman atent la dificultăți, la controverse și intuind cititorul avizat sau numai dornic de cunoaștere; Tratatul are, cum se poate vedea, adevărul ca voință de operă și nu de puține ori solicită atenție până la stil, impetuozități ale concluderii ori spirit intransigent al criticii. Până la Kant și tabelul categoriilor sale, când imaginația determină reprezentările obiectelor judecății, cunoașterea ca atare merge, de pildă, pe o cale paralelă cu cea a imaginativului artistic: imaginarul și imaginația în capacitatea exclusiv umană de a făuri „lumi posibile al căror sens rațional este atât explicit cât și implicit”(p.21).
Dificultățile semnalate de Mircea Arman (p.24) apar între capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric, pe de o parte, și crearea realității și structurii interne a fenomenelor, pe de alta; se face trimitere la amăgirea lui Platon (Ion) de a socoti actul creației ceva semănător cu transa ori cu arta divinatorie. Aristotel, însă, pleacă de la principiul că realitatea este posibilă ca actualitate doar prin materie și formă (hyle, respectiv morphe). Și tot cu Aristotel se adaugă mișcarea (noesis) și ființarea ca intelect poietic capabil de nous apathetikos – gândirea care gândește gândirea; astfel omul descoperă între existență și gândire intelectul divin, adică însăși gândirea care gândește gândirea.
Întoarcerea la ființă este o problemă încă neepuizată a filosofiei: Heidegger – Ființă și timp – crede că discuția ar trebui reluată chiar de la to on (ti to on) – ousia: îndepărtările de etimon fac „ființa să fie actualmente conceptul cel mai general și cel mai golit de sens, iar epoca noastră îl consideră de la sine înțeles”(p.63). Discuțiile pe această temă sunt recurente odată cu adnotările pe seama contribuțiilor unor filosofi sau a unor școli filosofice. Mai evidente sunt însă contribuțiile estetice în construirea de lumi posibile, probleme teoretice și practice cărora Mircea Arman le acordă un spațiu larg începând de la metavers și metafizică (p.172) la confluența cu inteligența artificială și „elucubrațiile ideologice care definesc soluția unei lumi resetate pe delirurile ideologice de tip progresist și neomarxist”(p.173) și exemplifică cu numele Alexandrei Ocasio-Cortez (New Green Deal).
Imaginativul poietic uman își relevă însă prolificitatea între aistesis, imitatio și adevăr: Arta moralistă, în Evul Mediu, după Estetica lui Benedetto Croce, se prefigurează mai întâi prin De continentia vergiliana, o lucrare eclectică a lui Fulgentius, abia mai apoi se afirmă prin Dante și considerațiile lui teoretice (p.179), după ce teza scolastică a adevărului ca verosimilitate în poezie se arătase a fi falsă. Cu intelectualismul cartezian se contrazic și tezele psihologizante ale lui Leibniz (continuate de Wolff) și se argumentează cu tezele continuum-ului (natura non facit saltus), însă esteticul se va confunda mai apoi, în perspectivă carteziană, cu cunoașterea. Contribuția lui Giambattista Vico (Scienza nuova) avea să lămurească teoretic conceptul de poezie, opus celui de metafizică („poeții sunt simțul; filosofii intelectul geniului uman”- p.185).
Desigur că nu în defavoarea ideilor filosofice ca atare, discuțiile estetice slujesc strict argumentativ tezei lui Mircea Arman legate de imaginativul uman. Friedrich Hölderlin este ilustrativ prin lucrurile în etern conflict, unite totuși prin intimă fervoare (p.191), însă „definitorie pentru timpul pe care îl trăim (p.200) este și poezia lui Rainer Maria Rilke” findcă „de la Nietzsche și Hölderlin încoace timpul lumii a intrat în sărăcia sa extremă.” Rainer Maria Rilke „era un om cu o conștiință larg deschisă spre varietatea lumii, dar în același timp și un solitar al propriului sine, al propriului imaginativ poietic” (p.204).
După argumentul artelor, Mircea Arman, în partea practică a Tratatului, atât cât istoria filosofiei îngăduie, cercetează conceptul de imaginar poietic la neoplatonici: Anaximandru și gândirea lui despre principiul primordial al lumii, indeterminatul (apeiron) sau substanța comună a tuturor lucrurilor (p.313), apoi Anaximene și criteriul substratului fizic (hypokeimenon physin). Se trece spre eleați: Parmenide și posibilitatea poeziei de a exprima existența și adevărul ei, prin Heraclit către conceptualizarea incitantului și a frumosului, cu Anaxagora spre principiul ordonator al nous-ului, asimilat de autor imaginativului poietic rațional aprioric și alții. Cu sofiștii, însă, se poate spune că se nasc într-adevăr premisele imaginativului poietic european: „apariția sofiștilor reprezintă pentru Elada pragul limită necesar depășirii barierelor imaginativului poietic rațional aprioric arhaic și realizarea deschiderii dureroase spre libertatea neîngrădită a imaginativului poietic rațional aprioric de tip european” (p.364).
Firește că Mircea Arman a căutat și a izbutit parcurgerea unui material documentar imens, cu atât mai mult cu cât, după cum notează undeva autorul, nu se cunosc preocupări precedente în sensul temei sale de cercetare, deci nu există nici o bibliografie operațională consacrată, în ciuda atâtor idei utile preluate din gândirea greacă și nu numai de acolo, la care face trimiteri (631 note de subsol) și pe care le valorifică onest în conexiuni pe care se sprijină relevarea continuității preocupărilor precedente și se susține conceptul de imaginativ poietic rațional aprioric. „Lumea există și metafizica există – scrie Mircea Arman. Metafizica are acum, în contextul crizei mondiale, care este criza științei, rolul de a aduce lumea la unitatea rațiunii și de a crea prin intermediul imaginativului poietic rațional aprioric lumi posibile...”(p.53).
Concluziile, partea finală a Tratatului, trec sintetic după Expunerea noțiunii de adevăr raportată la structura apriorică a imaginativului poietic rațional aprioric, capitol în care sunt esențializate principalele etape din gândirea filosofică a lumii europene, la observații greu de contestat: „În mod hotărât, la o primă vedere, nimic din ceea ce ne este dat să trăim într-un secol al virtualismului debordant nu are legătură cu simplitatea și spiritul practic, aplecat spre real, al grecului trăitor atunci când apărea pe cerul gândirii grecești aurora. Mai mult, omul contemporan și în special generațiile postbelice nu mai înțeleg nimic din tot ceea ce înseamnă gândire și artă grecească”(p.578). Era și temerea lui Heidegger legată de dispariția gândirii calculatoare (Rechnerisches Denken) și chiar a gândirii care merge pe urmele a ceva (das Nachdenken). Concluziile lui Mircea Arman se rostesc și ca preveniri raționale de genul: „În spatele unui progres comunicațional evident, al unei aparente relații de comuniune universale se ascunde intermediarul-mașină care golește de conținut aceste valori”(p.581), în primul rând cea a familiei cu tot ceea ce ține sociologic și tradițional de ea ca instituție.
Autorul, cu justificate recurențe argumentative la gândirea greacă în urmarea riguroasă a proiectul său academic, cu trimiteri erudite în istoria filosofiei, în istoria civilizațiilor, în literatura universală, reușește astfel un Tratat cu care credem că răspunde sintetic îndestulător unei lacune pe care a sesizat-o ca atare și izbutește o contribuție originală, de înaltă ținută la bibliografia imaginativului poietic rațional aprioric, conceptualizat categorial suficient cu paradigma operațională a argumentării.
Iulian Chivu
Comentează