Concluzia lui Gabriel Liiceanu: Putin nu este nebun

Mi-am propus să arăt în rândurile de mai jos de ce, în cazul acestui personaj care, dictând invadarea Ucrainei, a aruncat planeta într-o fază a istoriei considerată astăzi ca revolută, și perfect absurdă, nu e vorba de o boală mintală, diagnosticabilă ca atare într-un cabinet de psihiatrie, ci de un comportament bazat pe o triplă formatare a creierului său. Trei structuri constitutive, formate în trei laboratoare diferite, au colaborat la configurarea minții unui exemplar uman care readuce în atenția noastră problema răului, provocându-ne la o deslușire a ei cât mai realistă posibil. Pentru elucidarea „cazului Putin”, refuz o explicație facilă (mai degrabă o consolare rușinoasă pentru intelectul nostru), satisfăcută cu invocarea repetată a acelei neputințe de principiu pe care o ascunde sintagma „enigma răului”. Răul, după cum sper să rezulte la capătul lecturii, nu este o enigmă, ci lucrul cel mai „natural” din lume. Din păcate, și cel mai mare… rău., susține filozoful Gabriel Liiceanu pe platforma contributors.

Cele trei laboratoare

Primul laborator a fost descris amănunțit în ultimele decenii de biologi și privește „natura umană”. Este vorba de un laborator al naturii, de condițiile în care a apărut și s-a format între anii 50.000 și 10.000, pe tiparul strămoșului nostru vânător-culegător, ceea ce antropologii numesc „omul modern”. (S-a spus că dacă unul dintre acești predecesori, să spunem din anul 28.000, ar fi îmbăiat și îmbrăcat potrivit modei zilei și așezat într-un vagon de metrou – eventual butonând un mobil –, nimeni nu l-ar putea deosebi fiziognomic de pasagerii din jur.)

De-a lungul acestor 40.000 de ani s-a format comportamentul binar-antagonic al lui homo sapiens: pe de o parte, s-au bătătorit, în raporturile dintre triburi, instinctele viscerale ale violenței și crimei – căci „supraviețuirea obligă” –, niciodată evacuate pe deplin în cei cinci-șase mii de ani de istorie „recentă” a „omului  civilizat”; pe de alta, tot atunci au apărut, ca ultime achiziții ale evoluției, limbajul, neuronii-oglindă (altruismul + cooperarea), imaginația și capacitatea de a proiecta. Natura umană este astfel un cocktail de emoții sălbatice și de raționalitate neîmplinită, de vreme ce ea s-a dovedit incapabilă, într-o grămadă de împrejurări, să le țină pe acestea în frâu.

Al doilea laborator este descris magistral de doi sovietologi din școala franceză: de Alain Besançon în Sfânta Rusie (2012), și de eleva acestuia, Françoise Thom, în Putin și putinismul (2018). Este un laborator al istoriei, al istoriei ruse de-a lungul a zece secole în care un întreg popor s-a format în jurul ortodoxiei adoptate cu o fervoare ieșită din comun, în jurul narcisismului slavofil soldat cu credința în excepționalismul poporului rus (în „sfânta Rusie” și în unicitatea „sufletului slav”) și, în sfârșit, în jurul disprețului și urii întreținute constant – de la Ivan cel Groaznic și până la Lenin și Putin – față de civilizația occidentală. (Iluminismul lui Petru cel Mare sau al Ecaterinei a II-a n-a mers niciodată, dincolo de împrumuturi culturale, până la ieșirea din izolarea trufașă în unicitate, mesianism și în asumarea rolului de mântuitor al speciei umane cu ajutorul unui Crist trăit exemplar, și exclusiv, în varianta rusă.)

Al treilea laborator, de astă dată comportamental, descris de Thierry Wolton în cartea KGB-ul la putere. Sistemul Putin (2008) este un laborator instituțional, cel al seviciilor secrete postsovietice de origine cekistă, ele însele o prelungire, potențare și enormă amplificare a serviciilor de supraveghere și teroare din secolele țarismului. O instituție represivă unică, devenită cea mai înaltă școală de educare a răului din istorie.

Primul laborator. Așa-zisa „enigmă a răului”

Dacă ar fi fost adevărat – așa cum aflăm din Biblie – că am „căzut” din rai ca păcătoși iar Cain și-a ucis fratele, pe blândul Abel, n-am fi înțeles în ruptul capului cum a apărut răul înăuntrul Creației unui Dumnezeu infinit bun. În Autobiografia sa, Jung povestește cum, în adolescență,  încercase în mai multe rânduri o discuție lămuritoare pe teme teologice cu tatăl lui, paroh într-un canton  elvețian. Și, de fiecare dată, dialogurile acestea se terminaseră cu remarca iritată a tatălui: „Ah, prostii, obișnuia să spună, tu vrei mereu să gândești. Nu trebuie să gândești, ci să crezi”.

Atunci, spune Jung, „mi-am dat toată silința să mă forțez să cred fără a înțelege”. Dar nu reușește. Cum se făcea, se întreba el, că oamenii purtau răspunderea păcatului, deși Dumnezeu îi crease în așa fel încât fuseseră nevoiți să păcătuiască? Și Jung scrie:

„Adam și Eva sunt primii oameni; ei n-au avut părinți, ci au fost creați direct de Dumnezeu, au fost creați în mod intenționat astfel. Ei n-au avut de ales, ci au trebuit să fie așa cum îi făcuse Dumnezeu. Nici măcar nu știau cum ar fi putut fi altfel. Erau făpturi desăvârșite ale Domnului, căci El creează numai perfecțiunea, și totuși au comis primul păcat, pentru că au făcut ceea ce Dumnezeu n-a vrut. Cum de a fost posibil? Ei n-ar fi putut să facă așa ceva, dacă Dumnezeu n-ar fi pus în ei această posibilitate. Asta reiese și din prezența șarpelui, pe care Dumnezeu îl crease încă înainte de a-i crea pe ei, evident cu scopul ca el să-i ducă în ispită pe Adam și pe Eva. Dumnezeu în omniștiința Sa a orânduit totul astfel, ca primii părinți să trebuiască să comită păcatul. A fost deci intenția lui Dumnezeu ca ei să păcătuiască.”

Nici un om cultivat nu mai recurge în zilele noastre la legendele biblice pentru a explica nașterea ființei umane în cea de a șasea zi a Creației survenite în urmă cu vreo 6000 de ani. Apariția, în jurul anului 50.000, a omului sapiens, cu o morfologie și un comportament nedisociabile esențial de cele ale „omului modern”, este documentată în detalii de lucrările biologilor, paleoantropologilor, sociobiologilor, neurologilor, etologilor etc. din ultimele decenii (Konrad Lorenz, Richard Dawkins, Antonio Damasio, Edward O. Wilson, Frans de Waal, Daniel C. Denett, Paul Nurse, William H. Calvin, Gaia Vince etc.) Aceștia au stabilit că e mai aproape de adevăr, și mai fructuos pentru dezlegarea enigmei răului, gândul documentat arheologic că oamenii „au căzut” din junglă, și nu din rai. Și că din jungla și savana africane nu i-a alungat nimeni, ci s-au risipit singuri pe planetă în decursul câtorva zeci de mii de ani.

La sfârșitul anilor ’60 ai secolului trecut a făcut furori (a fost tradusă în 23 de limbi și a urcat la 20 de milioane de exemplare în câțiva ani) o carte a zoologului Desmond Morris, The Nacked Ape („Maimuța goală”), care explica publicului larg în ce măsură purtăm încă în structura noastră emoțional-comportamentală pattern-uri ale strămoșilor noștri hominizi. Într-o carte publicată trei decenii mai târziu (The Human Animal), Morris face această afirmație pe înțelesul tuturor: „Preferăm să ne gândim la noi ca la niște îngeri căzuți, și nu ca la niște maimuțe înălțate”. Suntem „primate înălțate”, dar nu înălțate îndeajuns pentru a fi devenit oameni împliniți. Suntem o haltă către noi înșine, „veriga mult căutată între animale și omul cu adevărat uman” (Konrad Lorenz). Sau, dacă nu vom fi în stare să ne depășim prin educație structura antagonică actuală, vom deveni un prăpăd pentru noi înșine, pentru toate celelalte viețuitoare și pentru întreaga planetă.

Tot ceea ce se petrece în marginea marilor porniri pătimașe, care par multora drept o formă de nebunie, ar trebui mai degrabă să fie puse în legătură cu un „punct de trecere” pe linia evoluției creierului. Altfel spus, „cu raționalitatea încă necoaptă” a speciei umane. Aceasta este opinia neurologului William H. Calvin[1]. S-ar fi putut, spune el, ca evoluția să se fi pripit cu noi, „lansându-ne nepregătiți pe piață”. Tot ce putem spera este că nu ne vom opri în acest stadiu al evoluției, în care creierul nostru nu s-a „făcut” pe deplin, predispus oricând să derezoneze și să sfârșească prin a face imposibilă conviețuirea.

„Din păcate evoluția biologică nu face lucruri perfecte – doar se mișcă către noi «produse» cu o altă serie de defecte. Odată ce recunoaștem că suntem antropoide recent înălțate, realizăm că pur și simplu nu a trecut suficient de mult timp ca să putem evolua la versiunea 2.0, cu mai puține probleme.”

Din punctul meu de vedere, consecința cea mai importantă a cercetărilor protoistoriei o reprezintă spulberarea a ceea ce, de-a lungul mileniilor, a trecut drept o enigmă: de unde vine răul? Cum de este cu putință ca în aceeași ființă („creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”) să coexiste, în proporții variabile de la un individ la altul, un înger și o fiară, splendoarea și abjecția, supremul altruism și supremul egoism, sfințenia și viciul?

Răspunsul la această întrebare ce nu ne dă pace presupune să lăsăm deoparte imaginea omului perfect, fabricat de bunul Dumnezeu în paradis și suferind la scurt timp după Facere o prăbușire pe verticală în păcat. Dacă atribuim acestei legende o funcție cognitivă reală, atunci răul intrat în lume odată cu căderea rămâne în eternitate o enigmă. Într-adevăr, dacă imaginezi omul în afara istoriei reale, plasat în mit și rupt de pre-istorie și istorie, apărut peste noapte în paradis, ieșit dintr-odată perfect din capul lui Dumnezeu, răul este și rămâne o veșnică enigmă. Dezlegarea acestui „mister” se blochează definitiv dacă rămânem la varianta genezei din textul biblic.

Așa stând lucrurile, rezultă că nu omul ca produs al Creației este răspunzător pentru rău și păcat, ci singur Demiurgul ca autor al lui. În capitolul dedicat credinței din eseurile sale morale (Luminile și umbrele sufletului), Petru Creția spune:

„Totuși ne vom izbi veșnic de nedumerirea prezenței răului într-o  lume ipotetic stăpânită de un Dumnezeu totodată bun și atotputernic. Orice credință, ca să fie credință, trebuie să trăiască cu acest spin în trupul ei.”

Și va trăi cu acest spin câtă vreme va pune întrebarea acolo unde nu trebuie și va aștepta răspunsul de-acolo de unde nu-l poate primi. Nu e nevoie, când vorbim de rău și de prezența lui în lume, să recurgem nici la cauze metafizice, nici la explicații teologice. Nu e nevoie de postularea unor diavoli conduși de Satana, care se răspândesc zilnic la răspântiile lumii, fiecare cu răutatea lui, ca să încurce și să urâțească treburile oamenilor. Agenții răului sunt cât se poate de nemetafizici, sunt oamenii „fizici” surprinși pe parcursul genezei lor naturale și apoi al civilizației lor.

Când coborâm în lungul timp în care s-au format instinctele tribale ale lui homo sapiens și urmărim apoi istoria lui, constatăm că ele nu au fost niciodată evacuate pe deplin în cei cinci-șase mii de ani de istorie recentă a „omului civilizat”. Am văzut că Brutarul Cosmic ne-a scos din cuptorul Evoluției înainte de a ne fi făcut cum trebuie. Comportamentul omului primitiv, prins în logica de cucerire a noi teritorii de vânătoare și înscris ca atare în genele de socializare ale triburilor, era aceea a unui criminal în libertate, apărat de legea nescrisă a omorului perfect justificat de accesul la resursele de hrană sau la bunurile tribului vecin. Așa se face că în actuala configurare a minții noastre coexistă două componente cu timpi de formare diferiți. Ce se întâmplă, se întreabă William H. Calvin,

„cu instinctele noastre viscerale care evoluează încet și sunt încă puternic ancorate în epoca de gheață? Cu hardul mental încă plin de neajunsurile prototipului brut căruia evoluția n-a mai avut ocazia să-i aducă îmbunătățiri înainte de a se răspândi pe tot globul?” (…)

Venim pe lume cu „bagajul prototipului «nepregătit pentru lansare», care a scăpat înainte de vreme din leagănul african și a cucerit lumea”.

În termeni mitici, am fost scoși din cuptorul Creației – sau în termeni științifici din cuptorul Evoluției – înainte de a ne fi copt. Suntem o mașină biologică imperfectă, la butoanele căreia se instalează când îngeri, când draci. Teribila dramă a speciei umane se naște, așadar, din faptul că structura violentă, bătătorită temeinic de homo sapiens în lunga lui istorie de vânător (dotat cu unelte tot mai perfecționate de ucis), este gata oricând să izbucnească în noi când „triburile moderne” decid să se înfrunte. Folosesc aici cuvântul „trib” cu un sens amplificat și esențializat, aplicabil oricărei comunități umane care a conservat o infrastructură visceral-instinctuală ce stă la pândă în membrii comunității și care devine activă când la conducerea „tribului” ajunge un individ sau o putere guvernamentală care activează această infrastructură, excitând „tribalismul”.

Din acest punct de vedere întreaga istorie a umanității este o istorie tribală, indiferent că triburile care se înfruntă au între 30 și 150 de membrii, ca în epoca vânătorilor-culegători, sau au, ca astăzi, între zeci și sute de milioane. De-a lungul istoriei lungi, infrastructura instinctelor viscerale se manifestă în mod esențial identic, indiferent dacă modul ei de exprimare e bâta și toporul primitivului sau mitraliera, bomba și racheta „omului civilizat”. Asta înseamnă că în orice moment al acestei istorii poate avea loc singura cădere adevărată, căderea vertiginoasă în structura noastră originar violentă. Între triburile minuscule care se înfruntau în junglele și savanele africane în perioada genezei noastre și marile triburi contemporane de astăzi, nu există, la nivelul instinctelor primare – a patimilor, poftelor, violenței și setei de putere –, nici o deosebire de esență. Iar cele două războaie mondiale n-au reprezentat altceva decât o coliziune între toate triburile lumii.

Răul, așadar, nu e decât manifestarea rapsodică a părții încă nedomesticite din prototipul nostru uman. Toți marii criminali ai lumii – începând cu strămoșul lor legendar, Cain, trecând prin Alexandru cel Mare, Tiberiu, Nero, Gingis Han, Napoleon, Lenin, Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot și ajungând la Putin – sunt gheme de sinistre instincte viscerale pe care „raționalitatea încă necoaptă” nu le-a mai putut domoli.

Al doilea laborator. „Pumnul de fier” și ortodoxia rusă

„Exceptând Țara Sfântă, nici o altă țară din lume n-a îndrăznit să-și atribuie calificativul de sfântă. Expresia «Sfânta Rusie» așază un nimb de sfințenie deopotrivă asupra pământului rusesc, a poporului și a statului rus.”

Așa începe capitolul referitor la istoria Rusiei din cartea amintită a lui Alain Besançon. În anul 988, cneazul Kievului, Vladimir cel Sfânt, căsătorindu-se cu Ana de Bizanț, a adoptat creștinismul răsăritean (bizantin) și a botezat întregul popor în apele din preajma cetății Chersonez din sud-vestul Crimeei[2]. O creștinare târzie, dar asumată cu asemenea patimă, încât în scurtă vreme Rusia ajunge să se considere singura reprezentantă adevărată a credinței creștine, țara cea mai iubită de Cristos și cea în care Cristos va adăsta la a doua sa venire pe Pământ. În Conciliul de la Florența din 1439, în care s-a încercat depășirea schismei din 1054 dintre Biserica Răsăriteană și cea Occidentală, Rusia s-a împotrivit reunirii, considerând creștinismul occidental ca eretic, impur și bântuit de diavol. Când mitropolitul Moscovei s-a întors de la Florența și a anunțat că, laolaltă cu ceilalți capi ai Bisericilor, a semnat rezoluția de unificare, a fost destituit pe loc de Marele Cneaz și arestat.

Odată cu urcarea pe tron, în 1547, a țarului Ivan al IV-lea („cel Groaznic”), lucrurile se precipită. Rusia se izolează în măreția autoproclamată (vreme de două secole nimeni nu mai poate intra în Rusia și nimeni nu mai poate ieși din ea), frontiera devine o centură de castitate creștină, Ivan cel Groaznic se proclamă nu numai suveran absolut, ci, deopotrivă, cap al Bisericii și, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe Pământ, consideră că are misiunea să-și tortureze supușii ca păcătoși, anticipând iadul la care Dumnezeu îi va condamna oricum în viața de apoi. Organizează periodic în piața Kremlinului înspăimântătore spectacole în care cei puși pe rug, trași în țeapă, fierți în cazane (toți ca păcătoși, desigur) mor adorându-și călăul și strigând „Dumnezeu să-i dea sănătate țarului nostru!”. Sfânt și călău, Ivan era convins că întruchipează divinul în ipostaza pedepsitoare, iar cei torturați, umanul în ipostaza căinței. Preluarea atributului divin al atotputerniciei se exprimă în interior ca autocrație absolută prin tehnica de cârmuire a „pumnului de fier” (silnaia ruka), iar în exterior ca expansiune a Imperiului într-o lume care nu cunoaște hotare. Stepa devine simbol și metaforă a întinderii care nu se mai poate conține pe sine și, cu vorba lui Cioran, „infinitul este convertit în categorie politică”.

Spre deosebire de religia occidentală care iradiază în lume în primul rând pe latura morală, ortodoxia trăită rusește nu evoluează către o etică sau, mai degrabă, o depășește pe aceasta (ca precară) într-o dinamică a credinței care râvnește la o îndumnezeire în extaz. De-aici accentul pus pe cultul icoanelor și pe fastul liturghiei trăite ca rapt divin. Păcatul poate fi făcut atâta vreme cât cultul este respectat, câtă vreme păcătosul, rugându-se, se îneacă în lacrimi și cere, ca favoare supremă, „miluirea”, îndurarea din partea lui Cristos, a Dumnezeului viu și palpabil, întrupat ca funcție a iertării („Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine, păcătosul!”). Traversat de acest fior mistic trăit ca certitudine a milostivirii divine, poporul rus se simte ocrotit și etern apărat între zidurile credinței sale:

„Conștiința că a fi rus și a fi ortodox reprezintă unul și același lucru este încă vie, fiind invocată mai mult ca niciodată după șaptezeci de ani de comunism. Soljenițîn nu poate accepta ca un rus să părăsească ortodoxia pentru o altă confesiune creștină fără a fi obligat să renunțe la calitatea lui de rus. Este și poziția de azi a patriarhului Kiril, puternic sprijinită de Putin și de statul rus. Cine merge la altă Biserică este eretic, iar ereticii nu erau tolerați în imperiul răsăritean. Ba e chiar trădător de patrie.” (Alain Besançon)

Interesant e că, deși crescut în comunism, Putin nu a ezitat zilele trecute să apese pe coarda fervorii credinței, recuperate de ruși după 70 de ani de ateism, evocând în fața unui stadion plin cu două sute de mii de oameni versete din Biblie. Invadarea Ucrainei, care pentru întreaga planetă trece drept un act samavolnic de un sadism  extrem, a fost tălmăcită de Putin ca act de iubire. Discursul său la mitingul prilejuit de sărbătorirea a opt ani de la anexarea Crimeei de către Federația Rusă a început prin afirmația că orice problemă cu care a fost confruntată Rusia în istoria ei a sfârșit în glorie: „Așa a fost mereu, așa este acum, așa va fi mereu!”. După care a adăugat replica cristică: „Nu există iubire mai mare decât atunci când îți dai sufletul pentru aproapele tău” (Ioan 15, 13). Putin și-a anexat propagandistic logica credinței în aceeași măsură în care l-a atras pe patriarhul Bisericii ruse în logica KGB-ului.

Vom vedea, în subcapitolul care urmează, că toată „epoca lui Putin” este marcată de miraculoasa trans-substanțiere a iubirii în sânge. Ea a început în sânge, cu atentatele înscenate în 1999 și cu războiul din Cecenia, a continuat așa cu uciderea jurnaliștilor nealiniați și a opozanților, și sfârșește în sânge cu războiul din Ucraina. Peste douăzeci de ani de continuitate a crimei.

Al treilea laborator. KGB-ul

Aici lucrurile devin simple. Prototipul scos din laboratoarele KGB-ului și adus în vârful piramidei puterii în 2000 avea să rafineze la extrem „instinctele viscerale puternic ancorate în epoca de gheață”. Pe acestea a fost grefat noul „stăpân al Kremlinului”, și pe fundalul suveranismului țarilor ruși și a rememorării nostalgice a stalinismului. Putin, scrie Wolton, „ezită în cele din urmă între două întrupări, cea a țarului de drept divin și cea a generalisimului Stalin, care și-a dus țara la apogeul puterii sale”.

KGB-ul a decis în ultima clipă, în 1999 (nu mai erau decât opt luni până la alegerile prezidențiale din 2000 și sondajele nu-l favorizau), că Putin urma să devină președinte al Federației. N-a făcut decât să pună la cale o „strategie a tensiunii” (Thierry Wolton) care să solidarizeze poporul, amenințat de terorismul islamic inventat ad hoc, în jurul personajului distribuit peste noapte în rolul de protector al națiunii. Nu avea nici o importanță dacă împlinirea acestui scenariu presupunea montarea de atentate în școli, în teatre, în metrouri, în blocuri moscovite de locuințe, trecute toate oficial în seama „teroriștilor ceceni”, dar niciodată revendicate de cineva. Nu avea importanță nici că actul II al scenariului, cel punitiv, a luat forma unui război de o cruzime nemaipomenită cu Cecenia. („Pentru stârpirea terorismului internațional”, a declarat propaganda oficială, în oglindă, așadar, și cot la cot cu lupta anti-benladenistă a americanilor.) Costurile acestei strategii care, potrivit lui Thierry Wolton, l-a adus pe Putin la putere nu s-au calculat nici o clipă în număr de victime umane, pentru că în laboratoarele KGB cinismul, ca desconsiderare totală a vieții umane (viața umană nu costă nimic) și ca ignorare a valorilor morale tradiționale, e valoarea supremă.

„Ofițerii FSB-ului de azi, chiar dacă nu mai sunt cei ai terorii lui Stalin, au păstrat de la kaghebiști starea de spirit a apartenenței la un corp de elită care nu a avut sau nu a simțit niciodată nici cel mai mic regret pentru crimele pe care le-a săvârșit în secolul trecut. De ce ar fi trebuit acești oameni să aibă brusc trăiri sufletești? S-au dispensat întotdeauna de așa ceva. Nu gravitatea imoralității lor este problema când se discută despre teza unei posibile implicări a serviciilor secrete în evenimentele care au însângerat Rusia la începutul guvernării lui Putin. Ea este mentalitatea cekistului, pe care îl putem crede capabil să conceapă și să execute un asemenea scenariu diabolic, fără remușcări.” (Thierry Wolton)

Reconstruirea „verticalei puterii” în stil sovietic – în care pluripartitismul nu mai există, în care toate resursele țării sunt exploatate prin firmele a nu mai mult de o sută de oligarhi, în care toate formele de mass media sunt aliniate puterii (un studiu comandat în 2009 de „Federația jurnaliștilor independenți” a documentat moartea sau dispariția a 800 de jurnaliști neobedienți între 1993 și 2008), în care opozanții sunt otrăviți sau împușcați, în care sentințele în justiție sunt dictate de la Kremlin, în care, potrivit statisticilor întocmite până în 2008, mafiile autohtone au comandat 35.000 de asasinate – s-a încheiat după un deceniu de la venirea lui Putin la Kremlin. Totul culminând, în zilele noastre, cu un război ale cărui rațiuni ne scapă și care în Rusia, denunțat ca invazie, se soldează cu o condamnare la închisoare de 15 ani.

Sinteza Putin

Dacă vrem să spunem că Putin este o „întrupare” a răului, vom avea în vedere tocmai dozarea în proporții ideale a produselor realizate în „cele trei laboratoare” pe care le-am trecut în revistă:

– aluatul, care dospește din plin, al emoțiilor fixate în epoca de piatră a strămoșilor vânători-culegători; pe linia evoluției creierului, Putin pare să fie prizonierul „instinctelor noastre viscerale (…) puternic ancorate în epoca de gheață”.

– plămada ortodoxiei ruse cutremurate de sfințenia cauzei ei, care a educat poporul rus vreme de zece secole în cultul „sufletului slav” și în disprețul și ura față de civilizația Occidentului. Izolarea în care trăiește astăzi majoritatea poporul rus, care se simte umilit după destrămarea URSS (premiză excelentă pentru reușita propagandei care întreține psihoza „cetății etern asediate”) ne trimite cu gândul la cele două secole amintite, în care ruperea de lume a Imperiului era totală.

– ofițerul creat în bucătăria KGB-ului pe o rețetă care decuplează judecățile mature ale intelectului de cele bazate pe emoțiile negative ale distrugerii, urii, cruzimii și înjosirii. Această decuplare operează în mod decisiv și asupra limbajului. Cuvintele, deși expresie a raționalității noastre, odată intrate în malaxorul KGB-ului, își pierd referentul real și încep să funcționeze nu ca sensuri, ci ca vrajă, incantație și propagandă. Din nou, tradiția locului își spune și aici cuvântul. Pesemne că niciodată, de când există limbajul, nu s-a mințit în asemenea hal, nu s-a mințit „rusește”, așa cum descoperea istoricul Jules Michelet spre jumătatea secolului al XIX-lea. („Rusul e numai minciună. /… / Se minte la curtea boierului, minte preotul, minte țarul; fals de la un capăt la altul, minciună supremă care încununează toate minciunile.”).

Pesemne că niciodată, precum în Rusia, nu s-a înregistrat un asemenea divorț în spațiul public între cuvinte și realități. Comunismul a sistematizat minciuna, transformând-o în propagandă, care e minciună antinomică: unui popor care trăiește în plină mizerie i se spune că este în „epoca de aur” sau că, dacă nu este încă, se îndreaptă în ritm alert către ea. În școala pe care a absolvit-o, Putin a învățat să agațe cuvintele de minciuna barocă infinită, să le pună în slujba manipulării și intoxicării practicate la cea mai înaltă scară a pervertirii din istoria omenirii. După Al Doilea Război Mondial, Stalin ocupa popoarele din Estul Europei și declara că le eliberează. Putin transformă astăzi masacrul unui popor în gest de iubire, iar pe cei pe care-i omoară îi numește „prieteni”, „semeni” și „frați”.

În sfârșit, și poate că acesta e lucrul cel mai important, există o grilă mentală a celor care, vreme de un secol, au absolvit „academia suspiciunii și a terorii” fondată de Felix Djerzinski, întemeietorul Cekăi, cel care a stabilit odată pentru totdeauna tehnicile de urmărire a „dușmanului” și de exterminare a lui. Ceea ce s-a pus la punct începând cu nașterea Lubiankăi în decembrie 1917 este grila mentală prin care orice ofițer KGB/FSB va înțelege întreaga lume și de care nu va scăpa toată viața. Mintea astfel configurată devine o rețea de chei hermeneutice false, menite să descuie ușile fictive ale unei construcții înălțate pe suspiciune continuă. Nodurile acestei rețele premerg oricărei experiențe și ele sunt, ca atare, moduri apriorice de abordare a realității: conspirația mondială, dușmanul la pândă, amenințarea continuă (complexul „citadelei asediate”), vigilența, cruzimea care trebuie să nu cunoască limite, obsesia puterii care trebuie să fie afirmată continuu de vreme ce totul se rezumă la raportul de forțe, afirmarea planetară a măreței Rusiei ca țel final. Toate acestea sunt conceptele prin care Putin înțelege, interpretează și vrea să  modeleze la ora actuală lumea și care fac imposibil orice dialog cu el și orice negociere.

Dar aceasta se întâmplă nu pentru că Putin ar fi nebun. El este un „produs istoric sintetic” realizat prin amestecul exploziv dintre latura negativ-preistorică („inumană”) a naturii umane cu câteva dintre datele nefericite acumulate istoric de „tribul rus” și introduse, de o instituție specializată, într-o structură cristalizată a răului în variantă contemporană. Și ce este răul acum, și ce-a fost el dintotdeauna, dacă nu, simplu spus, o răsturnare a tuturor valorilor considerate etern-umane?

Oricât de aparte este cazul Rusiei, trebuie precizat că aceeași ecuație, cu aceleași efecte sinistre, a funcționat în cazul tuturor grozăviilor omenirii, elementul variabil privind doar personalitatea „tribului” și, uneori, religia lui: fie că a fost grec, latin, mongol, amestecat vest-european, musulman, islamic, francez sau, mai aproape de noi, rus, german, japonez, chinez sau cambodgian, fiecare trib a avut momentul său de glorie prin escaladarea a tot ce este negativ în om. Clasamentele nu-și au rostul. Fiecare trib, la rândul lui, a fost cel mai. Și așa se face că „criminalul în libertate” al epocii de piatră revine în istoria noastră „civilizată” și va reveni de câte ori va fi nevoie, de câte ori instinctele violenței se vor reactiva, ascunse sub o uniformă și apărate de legi menite să justifice crima.

Nimeni nu poate spune dacă omenirea se va autodevora în timpul ce vine, rămânând la învolburata ei structură tribală până la survenirea extincției finale, sau dacă, dimpotrivă, are vreun sens să privim în zare în așteptarea altei omeniri care va fi găsit formula păcii eterne. Dacă această altă omenire își va da timp să apară, nu cred că va apărea prin acrobație genetică, ci numai printr-un efort planetar inteligent de educație neintruzivă, care va cultiva libertatea ca valoare suverană a ființei umane și va exalta sentimentele pozitive (afecțiunea, rușinea, mândria, cinstea, vrednicia, demnitatea, blândețea, încrederea, curajul etc.), eliminându-le treptat pe cele care fac din noi doar o omenire aproximativă, o omenire de pasaj către nimic.

Note:

[1] O scurtă istorie a minții. De la maimuțele antropoide la intelect și mai departe, Humanitas, București, 2021 (ediția originară 2004).

[2] Vezi și cartea scrisă de Bulgakov la Ialta în 1922, publicată în 1991 în Rusia și la Paris în 1999, sub titlul Sous les remparts de Chersonèse. Ce s-ar fi întâmplat cu Rusia dacă, în loc să aleagă alipirea religioasă la Costantinopol, ar fi ales Roma?